In 1972, in calitatea mea de redactor la revista "Tomis" din Constanta, m-am dus la Bucuresti, cu scopul de a obtine o colaborare de la Constantin Noica. L-am vizitat pe filosof in locuinta lui dintr-un bloc cenusiu (confundabil cu multe alte blocuri) din cartierul Berceni. Constantin Noica era in halat si papuci si avea pe cap o basca ponosita. Sotia lui, cu parul incaruntit si nevopsit, gârbovita, dar iluminata de amabilitate si bunacuviinta, a intrat repede in bucatarie si s-a intors cu un ceai. Pâna la vârsta aceea (25 de ani) nu bausem ceai decât când fusesem bolnav. Licoarea adusa de sotia lui Noica nu avea nimic comun cu statul in pat, cu termometrul si aspirinele. Era un lichid magic, te facea sa te gândesti la versurile lui Emil Brumaru: "Ceaiuri scazute pâna la esenta/ Trandafirie-a lucrului in sine."
Constantin Noica m-a intrebat cu ce ma ocup. I-am raspuns, fara emfaza, ca fac critica literara.
- Dar cunoasteti greaca veche si latina? m-a interogat el in continuare.
- Aproape deloc. Stiu ceva latina... i-am explicat eu.
- Trebuie neaparat sa va intrerupeti activitatea de critic literar si sa o reluati abia dupa ce veti invata bine aceste limbi clasice.
- Asa am sa fac, i-am raspuns eu, convins de contrariul. Stiam - dinainte de a veni la Bucuresti - ca Noica pretinde intelectualilor umanisti sa cunoasca greaca veche si latina si ca in principiu avea dreptate, dar stiam si ca n-as fi gasit timp in biografia mea pentru o astfel de indeletnicire.
Apoi am trecut la scopul vizitei mele. I-am spus cât de mult ne dorim noi, toti cei de la revista "Tomis", sa ne dea un articol. Si i-am mai explicat ca ne aflam in mare criza de timp si ca il rog sa ne ofere - daca se intâmpla sa aiba in casa - un text gata scris, nepublicat in alta parte.
- Ar fi minunat, am adaugat eu. M-as intoarce la Constanta ca un invingator, cu manuscr
