ELEMENTUL chimic care, mult ajutat şi de speculaţiile legate de oculta lui transformare în aur, şi-a cîştigat un incontestabil prestigiu literar este plumbul. Alt titlu cu valenţe (la I propriu...) decît Plumb al lui Bacovia literatura noastră pare a nu cunoaşte. El există, însă, publicat de H. Bonciu, în 1939, la Editura Cultura Poporului. Brom, volum de versuri.

Începe, cartea evocînd greutăţi lichide, cu damf toxic, cu un foarte puţin onorabil Blazon: „Străbunul trântor, dinspre tata, cerea prin sate adăpost şi pâine,/ Gonit de teama străbunicii, necruţătoare, harnică şi rea."

Mai reactiv, chiar, decît Plumb-ul lui Bacovia, Bromul expediază deopotrivă realitatea şi vorbirea despre ea în sunetul înfundat, de lehamite peste poate, al unei onomatopei: „Cuvintele noastre sunt culcate şi reci,/ Mici podoabe de sticlă în searbădul ah,/ Vezi flori ca de hârtie căzute din ghiveci,/ Fiindcă totul e bleah, absolut totul e bleah." (Bleah). Nimic de recuperat, în această făcătură care nu te poate scăpa de constatările lucidităţii. Una împărtăşită în doi, încredinţată unui vecin, care nu e atît straja singurătăţilor argheziene, cel răspunzător de ascunderea de lume în care modernitatea se complace, cît aschimodia crescută în coşul pieptului, din Bagaj. Eliberarea de el, martorul unei umanităţi permanent refuzate, e laitmotivul volumului: „Sună stingerea, tăcere, singur lasă-mă, vecine,/ Gândurile fără duşumea, fără acoperiş,/ Fără gânduri, fără tine, cu mine şi fără mine,/ Uite cum le prind, cum le pierd, uite-te!" (Năluci). Tîrziul de care întreaga modernitate se teme, dar pe care îl trăieşte fără scăpare, şuieră prin gîndurile scăpate în lume, hrănind fantomatic spaimele ei.

Iată, într-o altă transpunere, capcana celor două nopţi, a celor două stepe: „Nici în gondolă, pe nici un vapor,/ Şi nici pe uscat să mergi nu se mai poate