Ce mult trebuie să-i fi plăcut omului să-şi vadă chipul răsfrânt în oglinda de ape sau în lacul din ochii dragi, cu-adâncul lor de umbră, niciodată atins! Cine să spună – şi cum – uimirea lui Narcis robit de dorul de-a îmbrăţişa imaginea aceea tremurândă cu care ar fi vrut să se unească pe veci printr-o iubire asemeni frumuseţii (de care n-avea ştire ’nainte de a-şi fi întâlnit propriul chip în unda-nşelătoare şi dulce ca minciuna)? (...)

Cum s-o fi numit întâiul om care, cu un cărbune din vatra focului dintr-un început, a prins a desena pe cremenea din peşteri acele linii stranii închipuind conturul unor făpturi sau forme de umbră-nveşmântată în lumină? Cred că de-atunci se va fi aninat în ochii lui întâiul tremur preschimbat în umbră de surâs – cea mai înaltă cucerire a omului de după renunţarea la mersu-n patru labe. Arta portretului ca lumea e de veche şi tot ca ea de-a pururi schimbătoare.

În vremea noastră, portretul a fost tratat şi maltratat în felurite moduri, până când omul gânditor s-a luat de gânduri, îndoindu-se c-ar semăna cu straniile bazaconii care-şi clamează dreptul la libertate şi libertinisme iar ei, creatorii acestora, se cred cei mai cu moţ tălmăcitori ai tuturor văzutelor şi nevăzutelor. Iar noi, cei neştiuţi, deşi am văzut multe (şi nevăzutele nu prea ne mai dau ghes) continuăm să credem că portretul, cu-adevărat, răsfrângere şi taină a sufletului este, lumină nouă pe o cale veche, tipar de lut însufleţit prins într-o clipă-n care eternitatea însăşi ar vrea să se preschimbe. La noi, pe malul Dâmboviţei, în magnificul Palat al Parlamentului – Sala de Expoziţii „Constantin Brâncuşi“ – în această toamnă, un portretist dintre aceia ce slujesc la curtea Artei ne-a invitat la vernisajul expoziţiei de pictură – Un cântec adus creaţiei. Mihai Coţovanu este numele său. Vine din Iaşii încărcaţi de istorie şi poveste dar nu e un nosta