In sculptura noastră actuală, Vasile Gorduz (1933-2008) a rămas drept sacerdotul discret şi profund al iubirii elenice pentru corpul uman. Regretatul profesor a trei promoţii de artişti, de după 1990, a făcut să rodească lecţia primită la rândul său de la Ion Lucian Murnu. Admirabil creator al făpturilor modelate parcă in şoaptă, Gorduz a interiorizat raporturile formale ale clasicităţii mediteraneene, la care a adăugat, in ascensiunea creaţiei sale, o flacără interioară de duh bizantin.

Lumina din lumină a primit-o, cu un palmares invidiabil pentru primul deceniu de carieră, un crăiuţ bălai, inalt, subţire şi fremătător precum un mesteacăn bucovinean: Virgil Scripcariu (n. 1974 la Vatra Dornei). Lecţia de austeritate, economie a formei şi gesticii figurativului, vibraţia internă a modelării volumului, hieratismul incălzit de duhul vieţii simple au fost preluate cu declarată admiraţie de la maestrul său, Gorduz. Deţinător de premii, nominalizări şi participări internaţionale notabile, Scripcariu este pe cale să ne demonstreze prin traseul creaţiei (ca şi al vieţii sale) că arta cu fundal de tradiţie sacră poate, cu seninătate şi har inventiv, să rezoneze perfect cu modernitatea târzie a zilelor noastre. Rezident in Irlanda (2008), unde a propus o născătoare omorând balaurul, călător cu pruncul său pe drumuri artistice europene până in Siria, cu prima bursă Theodor Aman (2003), participant la Bienala de arhitectură de la Veneţia (2008), cu interpretări după scăunaşul rudăresc, şi finalist la Marele Premiu Prometheus pentru Opera Prima din 2009, Scripcariu este şi acel Noe jucăuş din curtea Muzeului de Artă din Bruxelles, cu arca jucǎriilor reaşezatǎ din faţa Cărtureştilor (2007), este şi fântânarul Nativităţii de dinaintea bisericii anglicane din Bucureşti (2008). Alături de soţie, istoric de artă, şi cei patru copii, Scripcariu a devenit de câţiva ani