ASTĂZI nu mai este o impoliteţe să spui că fiecare vede trecutul de la treapta de înţelegere la care a ajuns şi că despre aceeaşi perioadă istorică se pot formula mai multe scenarii. In schimb, aduce a necuviinţă să afirmi că singurul criteriu de a despărţi interpretările stă în gradul lor de plauzibilitate, dar în nici un caz în adevărul lor. Cu alte cuvinte, cît de verosimil este un scenariu are întîietate faţă de cît de veridic e el. Căci „verosimilul" se apropie de adevăr fără a-l substitui, în vreme ce „veridicul" uzurpează adevărul, înlocuindu-l. Verosimilul nu se împacă cu distincţia între istorii adevărate şi istorii false, ci doar cu aceea dintre istorii posibile şi mai puţin posibile, în timp ce veridicul instaurează varianta singulară de întoarcere în trecut. Potrivit unghiului veridic de înţelegere a istoriei, se poate formula o unică interpretare, indiscutabilă şi irefutabilă, cu putere de verdict universal. Iar acea interpretare va fi chiar adevărul istoric, adică istoria aşa cum a fost ea cu adevărat.
Din păcate, adevărul aşa cum a fost el nu poate fi ştiut. Cu excepţia acelei părţi din istorie pe care am trăit-o la propriu sub forma biografiei, nu vom şti niciodată cum a fost trecutul. Vom şti în schimb multele variante de repovestire a lui, după un procedeu ce seamănă cel mai adesea cu organizarea unui material după reguli care nu au legătură cu materialul. Reînvii o epocă cu mijloace care nu provin din epocă. Adică descrii trecutul folosind criteriile prezentului şi îl modifici uneori pînă la măsluire.
O temă ce poate fi lesne supusă deformărilor ridicole este fenomenul druid, iar Jean-Louis Brunaux, istoric care a coordonat cîteva şantiere arheologice în Franţa (siturile de la Gournay-sur-Aronde, Saint-Maur, Chaussee-Tirancourt şi Montmartin), cercetător axat cu precădere pe civilizaţia galilor şi celţilor, s-a decis
