UNA din cele mai spectaculoase scene ale romanului, care ocupă o bună parte din capitolul V, reprezintă prilejul confruntării decisive între cele două lumi: între cei deja morţi-fără-să-ştie şi cei ce se pregătesc să moară. E un „dans macabru" construit după regulile artei: lumini şi umbre, sunete şi şoapte, dezlănţuiri de energie ţinută până atunci sub control. Asemeni unui carnasier pregătit să-şi devore prada, Januarius Jones se dezlănţuie, indiferent la lumea din jur, indiferent la decizia lui Gilligan de a-l aduce pe Donald Mahon „să asculte muzica" — singurul lucru pe care-l mai putea face, deoarece începuse să orbească: „Jones, intrând în competiţie, dansă cu ea de două ori, o dată şase picioare şi apoi nouă picioare. Nu putea dansa cu uşurinţa plină de forţă a altor fete. Poate din acest motiv era atât de curtată. Dansul cu fetele mai îndemânatice semăna prea mult cu un dans cu băieţi agili. Oricum, toţi bărbaţii voiau să danseze cu ea, s-o atingă.

Jones, înlăturat a doua oară, deveni galben-speculativ; tactic; apoi, evaluându-şi şansele, întrerupse cuplul ce dansa. Bărbatul îşi ridică iritat faţa smeadă, dar Jones o îndepărtă de turma săltăreaţă şi o conduse în unghiul alcătuit de colţul balustradei. Acolo se putea ajunge doar până în spatele lui. Ştia că avantajul e doar de scurtă durată, aşa că vorbi repede: - Prietenii dumitale sunt şi ei aici. Evantaiul ei de pene îl atinse încetişor pe la gât. Îi căută genunchii, dar ea îl evită cu abilitate, încercând însă zadarnic să iasă din colţ. Cineva dornic s-o invite la dans îl abordă din spate iar ea spuse exasperată:

Dansaţi, domnule Jones? E un teren foarte bun. Ce-ar fi să-l încercăm?"

Pentru un debutant, Faulkner dovedeşte o incredibilă maturitate în a controla schimbările în psihologia personajelor, dar şi mişcările mai ample din viaţa comunităţii. Charlestown, o