Cristian Mungiu scrie pentru „Adevărul“ amintiri prilejuite de cel mai recent film al său. Astăzi, pelicula „Amintiri din Epoca de Aur 2 - Dragoste în timpul liber“ îşi începe aventura în cinematografele din România. Pe vremea copilăriei mele, filmele intrau lunea în cinematografe. Se găseau foarte greu bilete, la spectacolele de seară trebuia fie să ai pile, fie să iei de la bişniţari, care le cumpăraseră de dimineaţă şi le vindeau mai scump seara.
Erau şapte săli de cinematograf în oraş. Vedeam fiecare film cel puţin de două ori. Biletele costau trei-patru lei. Nu existau DVD-uri, nu exista internet. Dacă nu vedeai filmul la cinema, salut, altă ocazie nu mai era. Televiziunea Română nu urma să difuzeze automat filmul un an mai târziu, cum se întâmplă de multe ori azi. Mersul la cinema avea ceva magic.
În cinematografe erau fotografiile ălea cu actori care păreau ireali, legendari - nicio clipă nu îţi inchipuiai că şi ei sunt oameni care merg la piaţă şi îşi duc copiii la şcoală.
Sandokan şi ABBA
Vedeam toate filmele care apăreau în oraş. Unele deveneau hituri printre copii: „Sandokan, tigrul Malaesiei“ sau filmele cu Tarzan. Dacă a doua zi, în pauză, la şcoală, nu văzusei filmul, n-aveai ce vorbi cu ceilalţi. Mai erau filmele chinezeşti la care mergeam „să facem panaramă“. Filmele franţuzeşti cu Alain Delon sau Pierre Richard erau considerate filme de artă pentru cunoscători.
Filmele bulgăreşti sau DDR-iste erau de făcut mişto printre copii. Dacă la cele chinezeşti puteai măcar să te amuzi, la astea nici să râzi nu-ţi venea, erau doar plicticoase, găunoase. Filmele americane erau preferatele noastre. Mi-aduc aminte perfect unde stăteam în sală la filme ca „ABBA“, „Un pod prea îndepărtat“ sau „Misiunea Capricorn 1“. După filmele americane te simţeai mai bărbat, lumea întreagă parcă devenea un lo