Cred ca in destinul fiecaruia dintre noi exista intamplari sau situatii pe care le-am trait si care nu se lasa uitate.
Un astfel de moment a fost acela in care eu m-am simtit cel mai ACASA, din toata viata mea.
Eram copil si era razboi. Ramasesem doar jumatate de familie, deoarece, dupa ocuparea Basarabiei de catre sovietici, tatal si sora mea mai mare, smulsi din casa parinteasca de la Chisinau, au fost deportati, in timp ce mama, cu bunica si cu o copilita de 2-3 ani (adica eu), am scapat ca prin minune, refugiindu-ne imediat dupa aceea in Romania, la Brasov.
Locuinta fratelui mamei, stabilit demult acolo, era neincapatoare pentru noi toti. Ne simteam un balast, dar n-aveam de ales. Lumea, panicata, adunase atata tensiune nervoasa, incat orice prilej isca rabufniri sau neintelegeri intre oameni altadata apropiati.
Imi amintesc de grozavia bombardamentelor care se tineau lant, de spaima ce o resimteam ori de cate ori auzeam sirena, sunetul ei parandu-ni-se la fel de infricosator, fie ca vestea inceputul, fie ca anunta sfarsitul raidului aerian.
Apoi, intr-o zi, s-a asternut linistea. Razboiul a luat sfarsit! Frenezia ce i-a cuprins pe toti a fost extraordinara, dar la un moment dat oamenii au inceput sa simta foamea, urmare a acelei secete ce a parjolit totul. Auzeam, fara sa inteleg prea mult, de drama copiilor de moldoveni, luati din sanul familiilor spre a fi transportati in zone mai blande, in care sa poata supravietui.
In acea perioada, mama, o femeie minunat de puternica, dupa toate incercarile prin care trecuse, se zbatea sa gaseasca o solutie. Si iata ca sansa a aparut, in propunerea unei familii de prieteni, tot basarabeni, de a ne muta la Arad. Inimosi, ne-au cedat una din camerele lor, in care, intr-o zi, au sosit doua femei cu doua valize si un copil.
Aradul suferise si el multe distrugeri, dar macar iti oferea
