Atlas Sound e jucăria unui cântăreţ la modă. Din 2004 încoace, Bradford Cox n-a stat locului: trei albume cu trupa Deerhunter, câteva EP-uri delicios de bizare, nenumărate melodii pe care le lansează pe blog.

Tot acolo a izbucnit o controversă – aşa se spune, nu? – legată de preferinţele-i sexuale, dar n-o să intrăm în detalii. Să spunem în schimb că Deerhunter experimentează vârtos şi că Atlas Sound – proiect solo lansat acum doi ani şi ajuns, iată, la al doilea album – bate mai degrabă o darabană pop. De ce atâta grabă, totuşi?

Din cauza sindromului Marfan – o anomalie genetică incurabilă, care te face înspăimântător de slab şi care îţi poate pune inima în pericol în orice moment. Cu alte cuvinte, omul se grăbeşte.

Atlas Sound, Logos, 4AD, 2009

„Logos” e destul de greu de ascultat în întregime de la bun început: nici un cântec nu seamănă cu precedentul. Îi înţeleg pe cei care spun că nu pot mânca, la o singură masă, icre negre, mititei şi profiterol. Dar nu aţi putea s-o luaţi încet-încet? „The light that failed”, de exemplu, împrumută minimalisme electro nordice (gândiţi-vă la Múm sau la Björk în perioada Vespertine) şi le adaugă o chitară rece abia ciupită. Îi urmează „An orchid”, o povestioară folk, şi „Walkabout”, zbânţuială pop în stilul artsy(fartsy, ar adăuga unii repede) consacrat în anii din urmă de Animal Collective.

„Walkabout” vorbeşte despre copilul ciudat din fundul clasei pe care mai toată lumea îl tratează, în cel mai bun caz, cu răceală prudentă. Cohorte de mătuşi te întreabă la vârsta aia ce vrei să te faci când o să fii mare. Răspunsul de-acum al lui Bradford Cox are parfum de credibilitate din cauza bolii despre care vorbeam: „To go away and not look back (…), to go ahead and change your life”.

„Criminals” , la rându-i, se întoarce în copilărie/adolescenţă, dar o face în ritm de vals. Până să te prinzi că