Românii au, în general, o oarecare înclinaţie spre dictatură. Această dorinţă a românilor are, la urma urmei, rădăcini istorice: până acum 20 de ani, a existat mereu un "tătuc" care a deţinut puterea totală. Că au fost domnitori, regi, generali sau "mult stimaţi şi iubiţi conducători", România a fost, într-un fel sau altul, sub dictatură.

Mai luminată sau despotică, mai dreaptă sau tiranică. Problema cu dictatorii - mai mici sau mai mari - este că, odată ajunşi la putere, nu mai pleacă singuri de acolo. În ciuda intenţiilor lor iniţiale sau declarate, dictatorii mai mult sau mai puţin realizaţi, se înconjoară de lingăi, resping orice altă sugestie contrară cu opinia lor şi consideră că orice sfat care contravine gândirii lor este dat automat de cineva care îi vrea, de fapt, răul.

Din fericire - sau din păcate - vremea dictaturilor de orice fel a trecut. Tentaţia a rămas, şi nu doar la nivelul unei părţi a populaţiei, ci şi în rândul celor care au ajuns ori vor să ajungă la cârma statului. Mai rău este că mulţi dintre candidaţii la funcţia de preşedinte din ultimii 20 de ani îşi creează programul electoral fix din postura de viitor dictator sau, ca să nu fiu atât de dramatic, de conducător suprem. "Voi băga mafioţii la puşcărie, voi face ordine, voi naţionaliza bănci, îi voi trage în ţeapă pe duşmani, voi scoate România din criză" şi câte şi mai câte asemenea fapte măreţe. În realitate, preşedintele statului n-are nicio asemenea putere şi nici nu va putea avea vreodată. Cine promite că va face justiţie în România ori nu are niciun habar despre ce spune Constituţia, ori recunoaşte, pe faţă, că are controlul asupra puterii judecătoreşti. În realitate, singura putere a preşedintelui în faţa justiţiei este să-i poată spune direct unui judecător, fără să fie condamnat pentru asta, că "te-aş aresta pe loc". Dar atât. În privinţa trasului în ţeapă ori a orică