In romanul "Cautatorul de aur", scriitorul francez Jean Marie Le Clezio, laureat al Premiului Nobel pentru literatura, descrie in amanunt uraganul care a lovit in 1892 insula Mauritius, din Oceanul Indian.

Multi oameni si-au pierdut viata, iar distrugerile au fost imense. Cum ochiul uraganului a trecut peste insula, viteza vantului a atins peste 200 de kilometri la ora, si dupa o scurta perioada de calm, a inceput sa bata la fel de puternic din directie opusa. Singurul semn care a prevestit catastrofa a fost caderea brusca si dramatica a barometrului, cu putin timp inainte de eveniment. Astazi, la mai bine de 100 de ani de la acel dezastru, uraganele, taifunurile si cicloanele, care denumesc acelasi fenomen meteorologic in diverse parti de pe glob, nu ne mai pot lua prin surprindere. Stiinta a avansat asa de mult incat reusim, adesea, sa prezicem, cu zile inainte, calea pe care un uragan o va urma. In consecinta, autoritatile au suficient de mult timp la dispozitie pentru a evacua sau pune la adapost populatia.

Vanturi divine

Drumul pana la stadiul actual al stiintei uraganelor a fost lung si anevoios. Nu o data, aceste furtuni imense au schimbat cursul istoriei. In 1274, de exemplu, un taifun a oprit invazia Japoniei de catre Kublai Han (nepotul faimosului conducator mongol Genghis Han), care a pierdut peste 13.000 de soldati in dezastru. In 1281, el a atacat Japonia din nou, cu o flota mai mare, dar furia naturii l-a invins si de aceasta data. Pierderile lui Kublai Han au fost atat de mari, incat nu a mai indraznit sa atace insulele a treia oara. De atunci, japonezii vad in taifun un kamikaze, adica un vant divin protector.

In inima vartejului

Uraganele nu au preocupat comunitatea stiintifica pana cu mai putin de doua secole in urma. Aceasta se explica prin faptul ca Europa n-a fost niciodata devastata de ele,