Pe lelea Teodoră a Diacului am cunoscut-o în urmă cu cinci ani şi amintirea ei m-a urmărit multă vreme. Am stat atunci câteva zile în Agrieş, la poalele muntelui Ţibleş, aici s-o întâmplat ce stă scris în cartea lu’ Rebreanu, aici în Agrieşu’ Glanetaşului. Pe masă, lângă Biblie, romanul "Ion". În puiuţul mesei, cele câteva ziare care au scris despre ea, despre horile (doinele) ei.
Tot atunci i-am cunoscut fata şi nepotul. Veniseră acasă de la oraş pentru a da o mână de ajutor studenţilor aflaţi într-o tabără de etnologie al cărei sediu central era curtea lelii Teodoră. Sursă sigură, verificată. Teodora Diacului cântă de când se ştie de-o ştie tot satul, de-o ştiu domni de la Bistriţa şi Bucureşti, de-o ştiu dealurile, anotimpurile, durerile şi iubirile...
Îşi începe ziua cu o priceasnă să-şi bucure sufletul, să bucure amintirea tatălui său, diacul, să-l bucure pe popa care-şi are casa aproape, să bucure oamenii ce păşesc tot mai rar pe drum. Apoi cântă o horă pentru ea, încet, tărăgănat, nesfârşit, niciodată la fel, după cum nici tu nu poţi avea de două ori aceeaşi stare, lasă cântecul să o învăluie, să o vindece de singurătate, să-i dea curaj şi putere pentru încă o zi. De-i primăvară mere la sapă, de-i vară, la seşeră, de-i toamnă, la cules, iarna ţesă.
Cântece are multe şi le poartă pă tăt locu'. Duminica deschide lada cea mare şi se îmbracă de sărbătoare. Româneşte. Îşi pune caietul cu pricesne în straiţă şi merge la beserică. "Acolo mă aflu cel mai bine", spune.
CÂNTEC ÎNDELUNG
Am revăzut-o pe lelea Teodoră a Diacului în urmă cu câteva săptămâni. Culegea porumbul sub un cer nedesluşit de început de toamnă. În spatele casei, cărarea anevoiasă şi trudnică purta urma opincilor ei până departe, pe muchia dealului. De acolo se aude adesea horind peste sat şi anotimp, singură şi împietrită ca vârful Ţibleşului,