În urmă cu mai bine de 20 de ani, în timpul unei excursii prin judeţul Dolj, la un moment dat, şoferul a încetinit maşina şi ne-a şoptit: „Băieţi, aici locuieşte Tudor Gheorghe”. Sursa: EVZ

Era, undeva, în apropiere de Craiova. Ne-am frânt cu toţii gâturile încercând să aruncăm o privire peste gardul curţii. „Casă de aristocrat”, a comentat cineva, fără umbră de răutate însă.

Născut într-o familie de ţărani, Tudor Gheorghe a fost, muzical vorbind, un aristocrat. Interzis la un moment dat de comunişti, „Menestrelul de la curţile dorului” a frământat, dospit şi copt o muzică pe care regimul de dinainte de 1989 nu avea cum să o înţeleagă. În schimb, în acele vremuri de restrişte, oamenii s-au hrănit cu muzica lui Tudor Gheorghe, scrisă pe versurile celor mai mari poeţi ai vremii. E greu să-l compari pe Tudor Gheorghe cu cineva. Ceea ce cântă el e marcă înregistrată. Diversitatea spectacolelor sale, pregătite, fără excepţie, cu o minuţiozitate demnă de alte sfere, îl fac pe pe Tudor Gheorghe unic.

„Sunt un artist de nişă”, îi place maestrului să-şi spună. Şi, într-adevăr, la concertele sale, desfăşurate cu casa închisă, vezi acelaşi public. Nu oricui îi place Tudor Gheorghe. Nu e complicat, ci noi, se pare, nu mai avem forţa şi educaţie necesare aplecării spre frumos, spre ceea ce a fost odată folclorul românesc. E mult mai uşor să asculţi o manea sau o melodie populară interpretată de un cântăreţ care, înainte de 1989, n-ar fi luat nici măcar menţiune la „Floarea din Grădină”.

Într-o galerie a marilor artişti ai acestui popor, l-aş pune pe Tudor Gheorghe în aceeaşi galerie cu Grigore Leşe, omul care n-ar înşela folclorul românesc pentru tot aurul din lume, artistul care n-a cântat în viaţa lui la nunţi sau la botezuri. Tudor Gheorghe ne anunţă că, în decembrie, ne va face zob cu un spectacol cum n-a mai fost altul. „Vo