Au trecut patru ani de când am scris primul „Colţ roşu” în „Evenimentul zilei”.
Textul pe care îl citiţi acum este ultimul. Între iarna caldă a lui 2005 şi toamna rece a lui 2009 am fost, împreună, într-o lume specială, într-un joc de şah în cuvinte.
Eu am deschis cu o opinie în ziar, cel mai des cu piesele întunecate, voi mi-aţi răspuns pe forum, pe mail, câţiva, cei mai conservatori şi mai politicoşi, chiar pe adresa redacţiei. Unii dintre voi au sunat să mă felicite, să-mi dea ponturi şi idei sau să mă invite la o bere, alţii, mai nervoşi, să mă expedieze înapoi la origini ori să-mi propună mici corecţii fizice. O cititoare mai în vârstă a vrut chiar să mă înfieze.
Cumva, am câştigat: nu m-a bătut nimeni şi m-am ales şi cu o mână de prieteni care încă se îmbată cu iluzia că putem salva lumea. Am aflat şi că sunt, pe rând, ţigan, evreu, homosexual, ţăran, moldovean şi, desigur, un bou.
De multe ori m-aţi enervat rău şi tot de atâtea ori cred că v-am înjurat, discret, în gând. Mi-a venit să scriu, ca altcineva înainte, „Dragi cititori EVZ, sunteţi mai proşti ca mine”, să vă declar un caraghios şi inutil război, să-l pierd previzibil şi să vă ignor. Numai că nu e chiar aşa de uşor.
„Evenimentul zilei” are un fel de magie care vine de la voi şi se întoarce la voi. Dincolo de pătura primară de mitocani vizibili şi zgomotoşi, există o majoritate educată şi rezervată. De acolo am primit o întrebare la care m-am gândit mult şi la care tot nu ştiu să răspund: „Tu, Andrei, crezi în destinaţie?”.
Era pe la jumătatea drumului meu fericit la „Evenimentul zilei” (am fost un norocos să încep de aici), când cineva mi-a scris: „Prin anii ’80, călătoream pe rupte într-un autobuz arhiplin. Ca de obicei, călători agăţaţi de scară. Şoferul opreşte din cauza uşii din spate des chise. Lumea zbiară la cei atâr
