E o amarnică înghesuială în anticamera bunului- simţ, cu îmbrânceli, gâfâituri, sudalme şi vorbe grele: «Ba p-a mă-tii!» Candidaţii sunt pe cale să descopere secretul lui Polichinelle. Epoca pusului poalelor în cap s-a încheiat. Majoritatea tăcută, care nu vrea nici în ruptul capului să voteze, chiar dacă se uită la nimicurile debitate de viitorii preşedinţi pe micul ecran, imediat ce închide televizorul, merge la culcare tot mai hotărâtă să nu se prezinte la vot. Sunt oameni normali, care nu înjură în direct şi la o oră de vârf, femei care nu vor să „şi-o pună” cu oricine şi cu orice preţ, sau posesorii de neuroni pe care îi scuipă-n cap o faună parvenită. Oamenii ăştia se simt din ce în ce mai stingheri în ţara lor. Deveniţi peste noapte majoritatea tăcută, aceşti indivizi încăpăţânaţi refuză să-şi strecoare votul prin fanta făcătoare de minuni. Se simt jigniţi şi nu, nu sunt deloc indiferenţi. Nici nu poţi să fii, dacă ziua ta de mâine, a copilului tău, e scoasă la mezat, dacă eşti pus să plăteşti prostia guvernamentală la preţ de speculă, dacă existenţa îţi e închisă între paranteze şi, la final, eşti înşfăcat şi cotrobăit prin toate orificiile de unde statul încearcă să mai stoarcă un sfârfâiac. Nu, eşti tâmpit dacă eşti nepăsător. Şi-ţi meriţi soarta. Dar dacă nu te regăseşti în ofertă? Dacă te duci la piaţă după cartofi, iar negustorul te momeşte cu o clanţă pe care a pus ceva cafeniu?

Aşa a apărut România bunului-simţ în campania electorală. Nu din neant, ci din spaima de România care va investi noul preşedinte, din frica de bunul-simţ care recunoaşte binele şi frumosul fără panglici sau artificii. Electoratul nu a dispărut, stă doar baricadat în oraşe şi sate, agresat ori de stăpânii străzii, ori de propagandişti. Ceea ce se vede azi în România e un gol istoric: de raţiune, civilitate şi calm. Perioada actuală seamănă – ce tristeţe! – cu începu