Fac parte din categoria celor cărora nu le place să întârzie la întâlniri, ba chiar mă trezesc ajungând mai devreme la locurile fixate! Punctualitatea mi-a părut întotdeauna un atribut obligatoriu al oamenilor responsabili şi este, fără doar şi poate, un detaliu foarte important al “motoraşului” ce împinge lumea înainte.

Când eram ceva mai jună îi iubeam pe englezi, chiar şi fără a cunoaşte vreunul, doar pentru faptul că exista sintagma “punctualitate englezească”.

Apoi i-am cunoscut pe nemţi şi i-am iubit şi mai tare, pentru a ajunge, mult mai târziu, să-i descopăr pe japonezi şi să-i venerez pentru punctualitatea lor! La noi însă, acest atribut pare a fi o “rara avis”.

Şi nu mă refer numai la respectarea orelor de întâlnire şi a termenelor de predare a diferitelor lucrări şi proiecte. Căci, până la urmă, şi promisiunile neonorate  ale politicienilor, de a face “ceva anume” până la “cutare” dată, sunt tot o dovadă de nepunctualitate!

Pe Victoraş cel mic mă căznesc să-l cresc punctual. Firea boemă, de artist, a tatălui său nu mi-a fost, recunosc, de prea mare folos!

Sunt disperată când îmi văd juniorul făcându-şi temele în ultimul moment, pornind spre şcoală cu doar zece minute înainte de începerea orelor, când drumul până în clasă durează cel puţin 15 minute, mă ia cu ameţeală când îl văd zăbovind “secole” cu nasul în şifonier şi mai apoi în oglindă, deşi ştie că prietenul său, Dani, îl aşteaptă la colţul străzii, şi o iau ca pe un eşec personal când puştiul îmi răspunde, nonşalant: “Lasă, mami, că tot acolo ajung!”..

Şi atunci mă uit, cu disperare, la  ceasurile, orologiile şi pendulele pe care le-am cultivat pe toţi pereţii apartamentului meu şi mă întreb la ce serveşte, la urma urmei, o asemenea dorinţă pătimaşă de a fi punctual, când, până la urmă, în viaţă ajunge primul tot cel