Alina era, şi bănuiesc că mai e încă, o tipă destul de ciudată. Începuse vreo trei facultăţi şi nu terminase nici una. Spre disperarea părinţilor ei, care băgaseră o groază de bani, se lăsase după trei ani de regie la o facultate particulară. După încă doi ani de istoria artei considerase că şi-a găsit adevărata vocaţie în jurnalism şi se apucase de studii profund inutile în domeniu. Când am cunoscut-o era în faza asta. Aterizase, recomandată de nu se ştie cine, în redacţia unde lucram atunci şi ne asasina pe toţi cu nişte compuneri pline de metafore sensibile şi parabole, cărora le zicea reportaje.
Şeful meu de atunci, sastisit, m-a chemat şi mi-a trasat o directivă: "Nu mai suport să mă f... la cap! Nu pot nici să o dau afară pe uşă, că se supără X.
Ia-o tu şi încearcă să o înveţi să scrie sau măcar ţine-o departe de mine!".
A doua zi am luat-o cu mine într-o documentare despre refugiaţi politici africani în România. N-a înţeles nimic din ce vorbeam cu ăia sau ce încercam să aflu, dar am văzut că se uita la mine cu o expresie respectuos-erotică, ceva gen fecioară din Evul Mediu holbându-se la un cavaler în armură. Am terminat munca, firesc, la o cârciumă, unde am avut grijă să-i înteţesc starea de admiraţie turnându-i diverse istorii despre cum mă lupt eu cu corupţia in corpore, cum mă urmăresc serviciile secrete şi alte bazaconii asemenea.
Adevărul e că mă tenta pur fizic. Era înaltă, blondă şi cu ţâţe mari. Seara s-a finalizat la mine-n pat, unde ea a pus mult patos, având impresia că ajută la bunul mers al presei româneşti, satisfăcând un titan al luptei pentru ajutorarea celor năpăstuiţi.
A doua zi, fiindcă mă simţeam uşor vinovat, i-am rescris nişte ştirulici pe teme ecologice, care au şi apărut. A fost în culmea bucuriei şi seara m-a felaţionat plină de patos. Toată lumea era mulţumită: şeful meu că nu îl mai
