Fostul dictator joaca, in fine, un rol pozitiv: reprezinta un motiv de interogatie morala... N-am cum sa neg: vremea jurnalismului literar, cum spune undeva (in „Dilema veche", bineinteles) Mircea Vasilescu, a trecut, dar tot te-nfiorezi atunci cind, printre rindurile anodine, scrise labartat, sau dupa desisul de gafe si expresii improprii (efect, desigur, al unei prea indelungate aserviri idiomului slav, infuzat deja in structuri si grevindu-ne de acolo mentalul), dai de pulsul personalitatii, simti respiratia calda a unei entitati. Oh, dar nu stau sa observ, futil-retoric, ca fenomenul e cam rar p'acilea, rarisim chiar; nici nu zabovesc sa ma-ntreb - in chip sadomasochist - ce mustrari sfisie cu aceasta ocazie constiinta facultatilor de jurnalism... Am bagat insa mai demult seama ca rudimentarismul presei noastre e insotit aproape invariabil de obedienta si lipsa de scrupule (ceea ce, la o adica, poate sugera existenta unui arc voltaic intre stil si morala; sau daca nu, macar intre corectitudine si deontologie: o tema de viitoare doctorate...). Sa strunesc insa divagatia: ma refeream la un reportaj mai putin obisnuit, aparut vinerea trecuta in „Timpul", sub semnatura lui Pavel Paduraru. I-am citit pina acum citeva anchete: extrem de bine documentate dar mai ales extrem de temerare - pe fondul reticentelor la care se mai deda breasla din cine stie ce oculte ratiuni pecuniare... Textele, cu toate acestea, nu depaseau un anume nivel, sa zic mediu: impecabile, dar parca fara nerv, intr-o limba corecta insa impersonala. Ceea ce ziaristul semneaza de asta data are, surprinzator, valoarea unui mic eveniment in cuprinsul genului si, marturisesc, ma trimite cu gindul la reportajele lui Brunea-Fox sau ale basarabeanului Alexandru Robot. Atmosfera, coerenta, o dictiune oarecum detasata, care nu cruta nuantele, propozitii scurte, percutante, muscind precis din realitate: toate