În timp ce preşedintele Barack Obama şi Consiliul pentru Securitate Naţională dezbat în privat oportunitatea de a trimite alte zeci de mii de soldaţi la război, aliaţii europeni ai Americii privesc aceste evoluţii cu un amestec de anxietate şi suferinţă. Ei ştiu că, dacă defăşurarea de trupe continuă, li se va cere şi lor să participe cu soldaţi şi personal auxiliar - un efort difícil şi costisitor din punct de vedere politic.

Dar sunt şi mai îngrijoraţi de faptul că preşedintele american va alege o strategie ineficientă pentru ceea ce ei consideră o misiune critică. Şi sunt frustraţi că trebuie să privească şi să aştepte ca preşedintele să se hotărească.

„Toată lumea aşteaptă să vadă ce va fi decis în Biroul Oval, fără să avem vreo şansă să ne spunem părerea”, se plânge un înalt comandant dintr-una din armatele europene. Este corect să spunem că Obama a făcut mai multe eforturi decât Bush pentru

a-şi coordona politica cu cea a aliaţilor europeni, dar deliberările americane legate de Afganistan demonstrează cum unele trăsături de bază care rezultă din statutul de mare putere nu se schimbă niciodată cu adevărat.

De exemplu, când furnizezi 70% din trupe pentru un război şi participi la 90% dintre confruntări, aliaţii tăi vor trebui să-şi ţină picioarele în apă rece în timp ce tu decizi dacă escaladezi, menţii sau renunţi la strategia ta.

Şi, în timp ce aşteaptă, vor da în clocot. În conversaţii cu înalţi oficiali europeni, care se aflau în vizită la Washington, şi la o conferinţă transatlantică sponsorizată de Fundaţia Magna Carta din Italia, mi-a ajuns la urechi o mare euro-anxietate legată de revizuirea strategiei pe care o va decide Obama.

Guvernele europene au fost de acord cu planul ambiţios al lui Obama de pacificare a Afganistanului. Spre deosebire de preşedintele SUA, europenii nu au d