Fiecare competiţie are istoria ei, iar pentru Marian Drăgulescu, Mondialele de la Londra au însemnat o pagină importantă din istoria carierei lui. El s-a reîntors şi mă bucur foarte mult că a avut tăria de a reveni. Şi nu a făcut-o oricum, ci din nou pe cea mai înaltă treaptă a podiumului. Şi nu pentru prima dată.

După părerea mea, toată lumea a admirat cele două sărituri pe care le-a făcut şi pe care, de data asta, le-a executat foarte bine. Era greu să fie depăşit de cineva.

Nimeni nu-şi închipuie prin câtă muncă şi câte sacrificii se obţin aceste performanţe, mai ales la o vârstă la care organismul nu mai e la prima tinereţe.

Marian a riscat şi a reuşit să aducă două medalii în contextul în care sportul românesc are nevoie de performanţe, are nevoie de modele pentru tinerele generaţii. Iar acest gimnast, pe care eu îl cunosc de foarte mult timp, are o voinţă şi o putere care ne-a surprins pe toţi.

Nu ştim câţi gimnaşti mai vin din urmă şi tragem cu disperare de cei care îi avem să ne meţinem, atât cât mai putem, în elita mondială. Până acum am făcut-o cu succes!