Mircea Mihăieş: „Fiecare dintre candidaţii la preşedinţie s-au arătat până acum egali cu sine”.
Numai Crin a încercat să fie egal cu propriile incompetenţe şi bovarisme. M-am întrebat adesea prin ce calităţi şi merite se legitimează candidatul liberal.
După şaptesprezece ani de somnolenţă în parlament, unde a lăsat mai puţine urme decât gâsca în apă, după o frenetică pasiune arătată în exclusivitate stângii, iată-l pornit în căutarea voturilor... de dreapta.
Aşa se face că, săptămâna trecută, s-a aflat în vestul României, întâlnind tot ce poate fi în tâl nit: precupeţe, jurnalişti, pălmaşi liberali, snobi, studente şi studenţi. Spilcuit, controlându-şi dezinvolt vidul de idei, mai umflându- se, pe ici-colo, asemeni unui cimpoi la iarmaroc, Antonescu a călcat, totuşi, pe bec. Iată cum.
Până de curând, el a fost campionul absolut al neimplicării. De la absenţa fizică din parlament, la nulitatea stupefiantă a contribuţiilor legislative, la felul cum, în partid, a îmbrăcat mantia cenzorului, nefăcând nimic, dar taxându-i pe ceilalţi, el a dovedit un (ca să-l citez) „bun-simţ” oportunistic.
A ştiut întotdeauna să pară ceea ce nu e. Aşa s-a întâmplat şi la Timişoara. Ca să epateze, a scos de la naftalină patalamaua de dascăl, prezentându-se în faţa studenţilor în postura de... profesor. Universitar, se subînţelegea în contextul dat. Aşa anunţau „flyerele” generos răspândire prin amfiteatre, pe holuri, ba chiar şi prin dependinţele clădirii (asta à propos de ne-politizarea învăţământului!)
Şmecheria e grosolană: înţeleg strategia celor care voiau să-l „marcheteze” pe Crin în altă postură decât cea reală (politruc liberal), dar de ce a trebuit să îl bage pe gât studenţilor tocmai ca profesor?
Nu-i contestă nimeni diploma de la Facultatea de Istorie, dar, după cum aflăm din CV-ul de la
