LA ÎNCEPUT A FOST ION ILIESCU. Ieşită după patru decenii din tunelul sordid al dictaturii comuniste, România organiza în primăvara lui 1990 primele alegeri libere. Memoria publică a clasat acel 20 mai ca momentul inutil şi insuficient al unei mobilizări masive “orbite” de promisiunile “democraţiei originale”. Sursa: Sorin Lupsa

Privite la aproape două decenii distanţă, prezidenţialele din mai 1990 ne dezvăluie o lume şi, mai mult decât atât, o rană. Pagini de ziare vechi vorbesc despre o societate scindată şi ambiguă, fără formă şi fără direcţie. E un paradox: aproape 15 milioane de români s-au prezentat în “duminica orbului” la urne, propulsându-l pe Ion Iliescu în stratosfera procentelor aiuritoare şi inexplicabile. Ion Raţiu şi Radu Câmpeanu n-au avut nicio şansă.

“A-ţi fi mai puţin frică de omul de lângă tine, de ziua de mâine, a-ţi fi mai puţin frică pentru viitorul copilului tău, pentru viitorul ţării tale. Toate acestea reprezintă paşi spre libertate”. Sunt cuvintele primului preşedinte al României postcomuniste, rostite în cadrul Conferinţei Naţionale a FSN. Erau vremurile în care “revoluţia” revendica întreaga dezbatere publică, vremuri în care românii încercau bezmetic să-şi redefinească republica şi identitatea.

În "ducatul haosului" e nevoie de linişte

Vocile opoziţiei n-au contat în acel mai 1990 aproape deloc. “Ura contra independenţei de opinie a fost luni de zile întărită de o presă abjectă “, scria Andrei Pippidi în „22”. Şi într-adevăr, răsfoind ziarele epocii, putem întâlni opinii de genul celei exprimate de Sergiu Andon în „Adevărul “, conform căruia Piaţa Universităţii era un „ducat al haosului “ locuit de grupuri de „îngeri slinoşi “.

Pe de altă parte, din tabăra spontan constituită a intelectualilor se puteau citi numeroase articole insultătoare la adresa muncitori