În weekendul care a trecut am fost iar la Barcelona. Şi iar am fost cucerit de splendoarea oraşului. De formele, de culorile, de proporţiile, de curajul şi de imaginaţia care fac din Barcelona, pentru mine, un oraş mai viu ca oricare altul. De data asta două au fost întâlnirile care m-au umplut de admiraţie.

Prima, cu fântânile de la Montjuic. Un spectacol incredibil de apă care dansează, îmbrăcată în toate culorile, pe un fond muzical de excepţie. Un exemplu de happening urbanistic care adună în jur, în fiecare seară, mii de privitori.

M-am aşezat pe ultimele trepte care coboară dinspre Palau Nacional cu o curiozitate temperată, ca pentru nişte fântâni sincronizate cu muzică. Am stat acolo trei sferturi de oră, timp în care mi s-a tăiat răsuflarea de mai multe ori, am exclamat de bucurie din minut în minut iar la sfârşit am plecat plutind, întocmai ca stropii de apă împinşi înspre cer de vocile duetului Freddy Mecury – Montserrat Caballe. Memorabil!

Bineînţeles că n-am putut să nu mă gândesc la mizeriile de fântâni care consfiinţesc încă victoria socialismului asupra bunului gust în plin centrul Bucureştiului. Dar am alungat repede gândul, ca să nu-mi stric bucuria.

A doua întâlnire a fost şi mai aproape de sufletul meu. Am vizitat Palau Musica Catalana. Cea mai frumoasă sală de concerte pe care am văzut-o vreodată. Construită între 1905 şi 1908, ca o iniţiativă privată non-profit şi sprijinită de toată suflarea catalană a momentului, clădirea e de o frumuseţe care te răvăşeşte. Găzduieşte peste 320 de concerte pe an, de toate felurile şi genurile. Un exemplu cu totul remarcabil al puterii de civilizare a culturii de bună calitate.

Arhitectul care i-a dat viaţă a fost Lluis Domenech i Montaner, un geniu polivalent excepţional. El a desenat majoritatea decoraţiilor, coordonand toţi artiştii implicaţi (pictori, sculptori, cera