În septembrie 1992, România trăia la cote maxime “şocul” Michael Jackson şi se pregătea să-l reconfirme pe Ion Iliescu în postura prezidenţială. Sursa: Mediafax

1 /.

Ceva nevăzut şi radical s-a întâmplat, însă, în acea toamnă de acum 17 ani: un profesor universitar cu alura unui Don Quijote postmodern a reuşit să reziste tăvălugului social-democrat până în turul al doilea de scrutin şi să-i smulgă lui Iliescu aproape cinci milioane de voturi. Pentru prima oară, mai 1990, cu moştenirea sa obsedantă şi pantagruelică, părea benign.

Ioan Mânzatu, Mircea Druc, Ion Iliescu, Caius Dragomir, Gheorghe Funar, Emil Constantinescu. Sunt numele care s-au aşezat în interiorul buletinelor de vot, la alegerile prezidenţiale din septembrie 1992. Istoria e fără rest: singura necunoscută era proporţia victoriei previzibile a liderului FDSN.

‘Câte procente va pune Iliescu între el şi restul competitorilor?’ avea să se transforme însă într-o mirare cu potenţialul exploziv al unei alternative cât o speranţă. Totul a curs conform aşteptărilor, Iliescu a revendicat fotoliul de la Cotroceni, dar Emil Constantinescu, candidatul unei construcţii politice ciudate imaginate de “Seniorul” Corneliu Coposu, a reuşit să smulgă din inerţie o societate aflată la marginea civilizaţiei politice.

Povestea prezidenţialelor din 1992 e despre vechi aliaţi care aleg să meargă pe cărări separate, despre tuşele excentrice ale unei societăţi intrate cu pânzele sus în apele tulburi ale tranziţiei, despre memoria caldă a bâtelor minereşti, despre începuturile unui mit omniprezent în anii ’90 – comunism versus anticomunism. Nici FSN-ul nu mai era partidul “emanaţilor” revoluţiei, ci doar numele unei trădări aşteptate. Destinul politic al lui Petre Roman se separa definitiv de cel al lui Ion Iliescu. Ultimul lua sub umbrela popularităţii sale