Din 1774, când moaştele Sfântului Cuvios Dimitrie au fost aduse din Bulgaria în cetatea de pe Dâmboviţa, în fiecare an, de ziua Sfântului a fost mare furnicar de oameni pe Dealul Mitropoliei. Oamenii cu flori în mâini au venit să-l cinstească pe singurul sfânt ale cărui moaşte se aflau întregi în Bucureşti.
Niciodată orânduirea ţării nu a interzis în vreun fel pelerinajele la raclă. În schimb, se cunoaşte participarea domnitorilor alături de popor la actele de venerare a Sfântului Dumitru. Se ştie de pelerinajele din vreme de secetă mare pe care mitropoliţii Ungro-Vlahiei le făceau ducând racla cu moaşte la apa Dâmboviţei şi rugându-se alături de credincioşi.
În vremea epidemiei de ciumă bubonică din ţara Românească, între anii 1813-1814, când Bucureştiul a fost cel mai afectat oraş, tocmai urcase pe tronul ţării Ioan Gheorghe Caragea, iar cumplita boală a primit numele său pentru amploarea şi virulenţa sa. Disperat că epidemia nu se mai oprea, domnitorul fanariot a recurs la minunile Sfântului Dumitru. A cerut mitropolitului vremii, Nectarie, să facă rugăciuni solemne cu tot poporul şi cu moaştele în procesiune pentru ca molima să se oprească. Minunea a venit într-adevăr, căci Sfântul Dumitru a intervenit către tronul ceresc şi ciuma s-a stins.
Ungerile de domni se petreceau tot aici în Catedrala Mitropolitană, ctitorie a lui Constantin Şerban Cantacuzino şi a lui Radu Leon, având ca prezenţă deosebită pe Sfântul Dumitru, văzut prin rămăşiţele sale sfinte.
Nici un purtător de coroană domnească de la Bucureşti nu s-a ruşinat de existenţa moaştelor Cuviosului şi cu atât mai puţin nu a cerut conducerii bisericeşti să oprească accesul credincioşilor la raclă.
Iată că în vremea perioadei comuniste, chiar în ultimul an de domnie ceauşistă, moaştele Sfântului au fost mutate din Catedrala Patriarhală
