Arta este cea care dă civilitate clădirilor, birourilor, relaţiilor de afaceri. Tot arta tratează publicul, mediul, oraşul ca un fel de psihanaliză publică, pe o canapea ambulantă.

Faptul că arta distrează cultural pare un lucru de la sine înţeles pentru o parte a publicului contemporan, la fel cum pentru cealaltă parte a publicului autohton pare de la sine înţeles faptul că arta celebrează un ritual, un cult. Împreună cu artiştii ce-i corespund, prima parte a publicului se relaxează în lumea artei, trăită ca un club exclusivist, mai select decât altele, unde poţi să pătrunzi doar dacă deţii un idiom (fie el simplu verbiaj politico-estetic), o gnoză şi o semioză la zi. Dimpotrivă, împreună cu artiştii-corifei, cealaltă parte a publicului se concentrează, meditativ, în lumea artei, considerată o biserică (neconvenţională) ceva mai transcendentă decât altele, unde se oficiază un cult, o serie de misterii şi iniţieri care transfigurează neofitul, apropiindu-l de divinitate.

Între perspectiva gen divertisment asupra artei şi perspectiva gen epifanie, doar rareori se produc interferenţe. Cele două modele separă nu doar două lumi de creatori şi de consumatori, ci două tipuri de experienţă curentă a lumii, a singurei lumi pe care o trăim, multiplicând-o în faţete ce nu-şi transmit una alteia strălucirile, deşi asta nu le diminuează cu nimic puterea de reflectare. Modelul artistic ritual-cultic a constituit, recent, obiectul mai multor luări de poziţie în revista 22 şi în presa scrisă şi nu mai prezintă un mare interes acum. Modelul celălalt este însă mult mai semnificativ, nu doar pentru că el corespunde, în mare, unei alte vârste a societăţii, aceleia juvenile, actuale, ci şi pentru că este în permanentă mişcare şi metamorfoză, fiind încă nesolidificat, spre deosebire de celălalt, care este deja închegat definitiv, tare şi rece ca piatra.

Artistul empat