Acordul dintre Turcia şi Armenia ar putea deschide calea soluţionării diferendului privind Nagorno-Karabah. Procesul nu este însă ireversibil, alţi actori fiind implicaţi. Paralela cu alte aşa-zise conflicte îngheţate e inevitabilă. Turcia îşi consolidează rolul de stat pivot în regiune. UE ar trebui să fie mai activă în vecinătatea estică, după adoptarea Tratatului de la Lisabona.
De anul trecut, au loc negocieri discrete între Turcia şi Armenia, mediate de Elveţia şi susţinute puternic de SUA. La 10 octombrie, cele două ţări, aflate într-o dublă stare de animozitate datorată atât controversei din jurul masacrării armenilor în 1915, cât şi conflictului de la începutul anilor 90, dintre Armenia şi Azerbaidjan, au agreat liniile generale ale unui plan de normalizare a situaţiei, incluzând restabilirea oficială a relaţiilor diplomatice şi deschiderea frontierei comune închise în 1993.
Graniţa era închisă ca semn de susţinere de către Ankara a Azerbaidjanului, care pierdea războiul cu Armenia şi controlul a opt foste provincii, printre care şi enclava Nagorno-Karabah. O comisie comună de istorici va pregăti un raport privind evenimentele tragice din 1915, când, după surse armene disputate de turci, 1,5 milioane de armeni au fost masacraţi de Imperiul Otoman.
Situaţia nu părea însă anul trecut să evolueze spre acest deznodământ, de altfel încă departe de a fi un capăt de drum.
Prin războiul de cinci zile, din august 2008, din Osetia de Sud, Federaţia Rusă a transmis un mesaj internaţional cu puternică vibraţie regională asupra seriozităţii cu care îşi apără interesele în ceea ce numeşte vecinătatea apropiată, regiuni în care ar avea interese privilegiate, un eufemism pentru a trasa şi desemna o sferă de influenţă considerată naturală. Imediat după demonstraţia de forţă, liderii de la Baku şi Erevan au fost convocaţi la Moscova să soluţioneze