Are doar zece ani. Puţini, ar crede unii. Dar suficienţi pentru a cunoaşte lumea, viaţa, fără să o vadă...
Am găsit-o acasă, abia se întorsese de la şcoală. Cu mama, ca în fiecare zi. În cămăşuţa albă, cu cravată roşie şi pantaloni bleumarin - uniforma Şcolii nr. 31 „Theodor Aman“ din Craiova - Ruxandra Vancă, elevă în clasa a patra, stă cuminte pe podeaua sclipind de curăţenie. În faţa ei, pe canapea, caietul de matematică îşi aşteaptă tema. De alături, mama citeşte atentă problema. Fetiţa îşi fixează privirea incredibil de albastră, socoteşte pe degete, în minte, apoi se apleacă, la distanţă uimitor de mică, deasupra caietului. Scrie rezolvarea încet, concentrându-se asupra literelor şi cifrelor, apoi, după o scurtă verificare a mamei, satisfăcută, trece la următorul exerciţiu. Procesul se repetă, cu aceeaşi răbdare şi, de ce să nu spunem, cu aceeaşi plăcere. Atât din partea mamei, cât şi a fiicei. De trei ani şi o lună, aşa curg toate zilele de şcoală. Ruxandra - sau Mica sau Andra, cum o alintă părinţii - nu se plictiseşte niciodată învăţând. Chiar dacă este greu. Chiar dacă, pentru vârsta ei, situaţia este aproape de nesuportat. Un chin. O dramă.
Lungul drum al spitalelor
Totul a început la puţin timp după ce a venit pe lume. A fost o naştere bună, pruncul părând perfect sănătos, cu scorul APGAR zece. Dar, la nici patru luni, Adela Vancă a suspectat că nu era în regulă ceva.
„O creşteam după carte, pentru că nu aveam mamă sau soacră lângă mine. De acolo am priceput că fetiţa avea vârsta la care ar fi trebuit să apuce cu mânuţa obiectele din jur. Andra însă nu o făcea. Atunci am început să-mi pun întrebări. Am mai aşteptat câteva zile şi, pentru că nimic nu se schimba, am mers la medicul de la circă. Din clipa aceea a început coşmarul“, îşi aminteşte Adela, cu ochi uscaţi şi trişti, primele zile ale dramei familiei.
D
