A fost abandonată de mamă dar Victoria Robu s-a încăpăţânat să trăiască. Şi-a pierdut auzul de mică dar are şansa ei de a-şi croi un drum în viaţă. Este o fetiţă gingaşă a cărei privire te sfredeleşte cu inocenţa unui copil. Analizează tot şi observă chiar şi cele mai mici detalii, cum ar fi un şiret mai lung sau nişte nasturi coloraţi. Nu-i este teamă să te atingă, ba chiar este una din formele ei de comunicare. Victoria „Vichi” Aurelia Robu are zece ani şi n-a auzit niciodată. S-a născut prematur, la şapte luni, şi cea care i-a dat viaţă a abandonat-o în maternitate. Mică de 900 de grame şi nedezvoltată suficient, Victoria s-a zbătut să supravieţuiască.

Ca să o scape de o urâtă infecţie, doctorii i-au dat antibiotice puternice. Aşa, copilul a surzit, înainte să poată cunoaşte trilul de primăvară al păsărelelor sau vocea melodioasă a omului. De atunci, trăieşte la Centrul de Plasament din Băbeni, Vâlcea şi până la vârsta de patru ani când a fost adusă la Şcoala Specială nr.2 din Sibiu, nimeni n-a înţeles-o . Sau n-a încercat. Nici măcar familiile care au făcut demersurile de a o lua în adopţie. Şi care au renunţat la ea. Surditatea a fost luată drept retard. Ar fi fost cu adevărat un copil retardat dacă nu era stimulată intelectual.

În ciuda faptului că tot ce s-a întâmplat copilei a fost greşit, Vichi a întâlnit la şcoala pentru deficienţe de auz oameni cu suflet care s-au apropiat de ea şi au adus-o pe un drum bun. Este în clasa a III-a, vorbeşte limbajul semnelor, citeşte pe buze, scrie, face socoteli şi este foarte sociabilă, cu copiii şi cu tot personalul şcolii. „Cel mai mult îmi place Oana, pentru că este frumoasă, deşteptă şi cea mai bună din clasa ei. Este în clasa a V-a dar este cea mai bună prietenă a mea. În fiecare pauză de jucăm împreună” , spune Vichi prin semne şi educatoarea care a muncit cel mai mult pentru