La douăzeci de ani de la căderea comunismului, se pare că, chiar printre noile generaţii şi chiar în sfera unor servicii tipic ale economiei private, cum sunt restaurantele, cafenelele sau magazinele, fantoma comunismului nu a fost încă exorcizată complet.

Unul dintre punctele principale de atracţie ale oricărui oraş, dar mai ales ale unei capitale, îl constituie, fără îndoială, cafenelele şi restaurantele sau, mai pe româneşte spus, cârciumile.

Cum stăteau lucrurile pe vremea comunismului se ştie bine, iar amintirile sunt negre: mâncare oribilă, aceeaşi peste tot, când se găsea, varietate minimală, stingerea la 10 seara, ospătari îmbufnaţi, murdărie. Pe scurt, erai parcă poftit să pleci cât mai repede. La urma-urmelor, o socializare prea îndelungată devenea suspectă.

După 1990, s-a început, şi în domeniul gastronomic, drumul lung şi mai dificil decât se credea al normalizării. Oricum, cei care au sperat într-o rapidă reluare a tradiţiilor de convivialitate gastronomică de dinaintea comunismului s-au înşelat în bună măsură.

La urma-urmelor, era normal ca revenirea să fie lentă: majoritatea primilor patroni de restaurante se recruta dintre foştii chelneri şi mandatari din comerţul socialist, iar capacitatea lor de a recupera o tradiţie de eleganţă, bună-cuviinţă şi de corectă servire era mediocră. Dar vina principală cred că a purtat-o ignoranţa clientelei, crescute cu raţiile socialismului şi pentru care un simplu antricot bine făcut sau nişte mititei cuviincioşi, totul potrivit cu o carafă de vin nu tocmai acru reprezenta, la începutul anilor 90, împlinirea a aproape tuturor dorinţelor.

Cum stăm acum? Mai ales după 2000, de când a început să se trăiască ceva mai înlesnit, „cârciumile“ s-au înmulţit considerabil, aşa cum s-au înmulţit şi cafenelele. Destule dintre ele s-au instalat cochet în case bătrâneşti pe care le-au restaurat