Laut cu gaz • Cel mai aproape de Dumnezeu si de toate tainele existentei suntem in copilarie... Nu stim cand si unde incepe si nu stim cand si unde se termina. Ne trezim doar ca am iesit din copilarie, uneori fara sa o fi trait pe deplin. Nu mai credem in Mos Craciun si in sacul sau plin cu jucarii, nu mai credem ca mama si tata sunt cei mai extraordinari parinti din lumea asta... Pierdem jocul, pierdem libertatea si pierdem nemarginirea. Devenim sclavii propriilor noastre prejudecati si autolimitari. (Sebastian Stoica)
Tot la fiece doua sambete, Mara lui Neculaies isi imbaia fetele, tustrele, in covata mare, de lemn. Mai inainte turna doua ceaune de apa fierbinte si, apoi, o potrivea, cu rece - cel mult o caldare. Vara era tare indemanos: trebuia doar sa chiteasca un loc insorit din ograda si, cumva, nu tocmai in bataia privirilor celor ce treceau pe drum.
Doar ca asta era lucru` greu, pe post de gard fiind numa` niste baldii agatate-n sarma, dara si acelea, tot la fel de dese, ca dintii de baba.
De buna seama, le spala pe catestrei in aceeasi apa. Cea mica intra prima, apoi cea mare, iar, la urma, mijlocia. Pe toate le purta Mara cu parul lung, care batea in galbiu, ca graul din lan la vremea secerii.
Se sapuneau una pe alta cu farmaturi de sopon facut in casa, din grasimea porcului taiat la Craciun si altele care nu se mancau de la raposatul ramator. Se topeau cu soda caustica, in care se strecura si-o mana-doua de stanjenel si floare de salcam, stii, ca sa miroase frumos. Pentru clatit, era buna apa de ploaie, stransa in cazanul ruginit ce-si facea veacul sub streasina, dar si cea din lesie, facuta in oala smaltuita.
La impletitul cozilor, din cand in cand, Mara inmuia in gaz de lampa greblarul. Ei, si acesta era unul anume - de laut -, din os, facut de tiganii pieptanari si cumparat din Targ, la balciul de Sf. Ilie
