Confruntat cu o democraţie decadentă ce nu-i oferă nici soluţii, nici modele şi ca atare îi repugnă, electorul potenţial devine încetul cu încetul un evazionist. Imaginea dezagreabilă a vieţii parlamentare, instabilitatea şi certurile nesfârşite din guvern, o stare permanentă de campanie electorală nevrotică şi presărată cu scandaluri triviale, mediocritatea tribală a unor personaje cu o nemeritată vizibilitate publică, suprasaturaţia indusă de mass-media – acesta este, în câteva haşuri, tabloul unei societăţi suferinde de politizare extremă. Una dintre consecinţe, poate cea mai gravă, este consacrarea lehamitei ca reacţie faţă de orice manifestări politice, inclusiv cele benigne.

Confruntat cu o democraţie decadentă ce nu-i oferă nici soluţii, nici modele şi ca atare îi repugnă, electorul potenţial devine încetul cu încetul un evazionist: fuge de politică, intră în adormire civică, îi scade până la pieire (auto)reflexivitatea şi îi slăbeşte credinţa în exerciţiul votului. Ajungem la justa constatare a unui parlamentar britanic, citat într-un studiu al lui Sean Matsler despre sistemul electoral american, dar cu o bătaie mai lungă: „Democraţia este prea importantă ca să fie lăsată în seama unei minorităţi”.

O ieşire din această dilemă care nu ne macină doar pe noi ar fi introducerea votului obligatoriu care funcţionează în 32 de ţări de pe glob, între care, limitându‑ne doar la Europa, Belgia, Cipru, Grecia, Luxemburg, Italia (doar pentru Senat), Liechtenstein şi Elveţia (Cantonul Schaffhausen). Începând din 1893 şi până aproape de timpurile noastre (2004) şi alte ţări europene au aplicat, pentru diverse perioade, sistemul votului obligatoriu (Austria, Franţa, Olanda, Spania, Suedia). Pe sol românesc, votul obligatoriu, tulburat totuşi de anumite reminiscenţe ale votului cenzitar, avea să apară mai întâi în „Legea pentru alegerea deputaţilo