Îl ştiu pe Agop de nişte ani buni. Încet, dar sigur şi în mod plăcut pentru amîndoi, o relaţie de colegialitate începută la defunctul supliment Deci, continuată apoi în redacţia Academiei Caţavencu şi mai apoi la o masă din pub-ul Red Lion de pe str. Academiei, cu lungi discuţii, cînd stupide şi prolixe, cînd încîntătoare şi pline de miez, care cel mai adesea se terminau fără concluzii însă se lăsau cu un nou prilej de gîndire, s-a transformat într-o prietenie. Pentru cei care nu i-au citit pînă acum nici o carte, le recomand pentru început Manualul întîmplărilor, o bijuterie stilistică despre lene balcanică, loazir lumesc, meditaţie la umbra nucului, fantasmă mustoasă şi dor de ducă. Pe urmă, dacă vă place, puteţi servi cu mare încredere şi altele.

Dar să revin. Pe 23 noiembrie, a doua zi după primul tur de la prezidenţialele politice, se vor deschide urnele pentru prezidenţialele de la Uniunea Scriitorilor. Eeeee, şi-aici să vezi ambît şi distracţie. Agop, fiind de felul lui un om lipsit de patima iesitului din casa, a antrenului social, a consumului inutil de energie in scopuri publice, s-a hotărît totuşi să candideze. S-a plictisit de Manolescu, nu-l mai vrea, şi crede că el ar fi un preşedinte mai bun şi mai corect.

Într-adevăr, fiind vorba de un scriitor şi un critic literar, la mijloc sînt şi nişte “amoruri” personale nedecontate la timp, în sensul că Manolescu i-a pus lui Agop ştampila de scriitor plin de telent, dar minor, în a sa recentă Istorie a literaturii, chestiune din pricina căreia Agop s-a apucat să ia la mărunţit cu acribia sa infinită cărţoiul în rubrica sa permanentă din Academia Caţavencu şi să-i sublinieze toate erorile (date greşite, citate aiurea, referinţe anapoda, afirmaţii superficiale, lecturi invocate doar), unele de-a dreptul impardonabile pentru o operă cu atîtea pretenţii.

Cel mai mult însă l-a enervat pe Agop fapt