Pentru majoritatea publicului virtuozitatea reprezintă cel mai atractiv parametru al unei prestaţii artistice, prin urmare interpretul care o stăpâneşte dobândeşte imediat succesul şi îşi asigură statutul de vedetă. Sursa: Katrin Talbot

Poate părea ciudat, dacă ne gândim că primii muzicieni profesionişti practicau arta lor în biserică, iar sentimentul dominant exprimat era smerenia în faţa lui Dumnezeu - cel care, după cum spunea Bach, făcea posibil ca harul componistic să se coboare asupra unui drept-credincios.

Şi, totuşi, epoca romantică a adus o cu totul altă orientare, odată cu răspândirea concertelor publice şi a spectacolelor de operă adresate populaţiei oraşelor. După ce, într-o primă instanţă (sec. XVIII), cântăreţii de operă castraţi au căpătat o faimă extraordinară, secolul XIX s-a impus ca fiind secolul virtuozităţii interpretative şi a „vedetelor” muzicii, de la soprane la pianişti, de la tenori la violonişti.

Probabil că cel mai renumit muzician-interpret din această perioadă (poate chiar din toate timpurile) este Niccolò Paganini, magicianul viorii, născut într-o zi de 27 octombrie, în urmă cu fix 227 de ani. Înalt şi slab, cu părul lung şi negru, Paganini era o apariţie spectaculoasă, iar uluitoarele sale capacităţi tehnico-interpretative, de neînchipuit la vremea aceea, i-au adus celebritate, bogăţie şi reputaţia unui virtuoz neîntrecut. Mai mult, Paganini făcea demonstraţii de măiestrie care includeau renunţarea la una, la două sau chiar la trei din cele patru corzi ale viorii, continuând să cânte pe o singură coardă, spre uimirea generală, lansându-se astfel şi ipoteza unui pact cu diavolul, care i-a permis să facă lucruri inaccesibile unui violonist obişnuit.

Paganini a rămas în istorie şi ca un compozitor de seamă, care a scris piese de maximă dificultate dar şi de mare efect (Cele „24 de Capricii