IMPOSIBILA SPERANŢĂ. Al treilea turnir prezidenţial postcomunist a deschis larg uşile unei Românii despre care se vorbea doar în şoaptă. După decenii de alegeri trucate, Bucureştiul îşi permitea, în sfârşit, o schimbare paşnică de regim politic. Se întâmpla în noiembrie 1996. Nu e loc de nuanţe. Goliatul neocomunist nu putea fi învins altfel. Sursa: Mediafax
Convenţia Democrată a fost, de la început, o alianţă contra naturii. Mai mult, coaliţia care a guvernat România în perioada 1996-2000 era un conglomerat de componente ţărăniste, creştin-democrate, liberale, ecologiste, social-democrate şi civice.
O struţo-cămilă care a eşuat previzibil în propria utopie politică. Nu înainte însă de a schimba definitiv cursul României postdecembriste.
Destinul alambicat şi inexplicabil al construcţiei politice imaginate de Corneliu Coposu a fost multă vreme povestea unor alternative sufocate de maşinăria pedeseristă. Când însă, în noiembrie 1995, “Seniorul” a decis că e timpul să păşească spre Rai, mutaţia fundamentală s-a produs în percepţia publică.
Un om care fusese acuzat toată viaţa că poartă haina trădătorului, devenea instant erou naţional şi purtător al unor idealuri-speranţă. Pentru prima dată, Ion Iliescu era vulnerabil. Nu se lupta doar cu Emil Constantinescu, profesorul universitar cu alura unui Don Quijote postmodern, ci, mai ales, cu proiecţia imbatabilă a nevoii de schimbare. Una atât de mare încât orice promisiune nefondată devenea scuzabilă.
Dileme de tranziţie: cei 15.000 de cavaleri ai dreptei împotriva eternului candidat al stângii
Cei 15 mii de specialişti promişi de Constantinescu în octombrie 1996, la lansarea planului “Orizont 2000”? O farsă. Formula îi aparţinea directorului de la România Liberă, Petre Mihai Băcanu, care o lansase ad-hoc în cadrul unei şedinţe, enervat de incapacit
