Cînd mă duc la bucătărie să fumez, mai deschid televizorul pe Realitatea TV şi mă uit cu un mare zîmbet, atit interior cît şi exterior, la oamenii aceia care vorbesc pe-acolo, îmbrăcaţi la costume cam de aceeaşi culoare, negre, gri, sobre ce să mai! Observ în treacăt că ceea ce îi deosebeşte nu e nici limpezimea frazelor, nici imprevizibilitatea discursurilor, nici vreo cine ştie ce mare idee care scapără prin vorbele lor. Ceea ce-i deosebeşte sînt cravatele. Pe vremuri, generalii, coloneii, locoteneţii aveau uniforme, fireturi, panaşe, cizme lucitoare, epoleţi şi vipuşti. Acum, politicienii se deosebesc doar prin două chestii: cravatele şi insignele alea mici şi insignifiante. Primele sînt semnul eleganţei, celelate ale apartenenţei politice. Mă chiorăsc cîteodată, ca babele care se dau aproape de ecran ca să-l recunoască pe Benone Sinulescu, să văd în ce constă căcăţişul ăla metalic prins pe reverul vreunuia, lîngă buzunăraşul unde altădată bărbatul elegant îşi înfigea batista, să mă prind şi eu de la ce partid este. E o zgîrcenie de semn, zău aşa! După insigne nu-i poţi deosebi. De-aia m-am decis că aş vrea să poarte uniforme colorate. Ceva mişto, pompos, cu zorzoane, să-i recunoască lumea din prima pe stradă, la televizor. Îmbrăcaţi astfel, unii nici n-ar mai trebui să deschidă gura. Ar zîmbi şi gata, aş înţelege ce vor să spună, ce idei politice îi animă. Dacă aş fi preşedinte aş face referendum ca să bag asta şi-n Constituţie: Sînteţi de acord cu uniforma electorală obligatorie? Da sau nu. Scurt. Portocalii în portocaliu, roşii în roşu, albaştrii în albastru şi udemeriştii în transparent, ca să nu se-ncurce cu ăilalţi. Reglementat frumos prin lege, ca să nu existe discuţii. În fond, politică, fotbal, tot un drac: alb-vişinii, cîini roşii, portocalii, verzii… Hai c-ar fi drăguţ? Ar intra poliţia călare peste ei, pe bloguri, să-i mai despartă, s-ar arunca ju