Relaţiile bune dintre Iran şi Turcia nu sunt un secret. Dar până la a te afişa cu ele în public, e drum lung. De ce l-a străbătut cu atâta hotărâre premierul Turciei? Şi de ce acum?. Opoziţia făţişă şi constantă a Franţei şi Germaniei la aspiraţiile comunitare ale Turciei împinge Ankara către o atitudine deschisă faţă de Iranul teocratic. Citiţi şi:
UE are mai multă nevoie de Turcia decât inversTurcia caută în Franţa aderarea la UETurcia: Guvernul a exclus Israelul de la un exerciţiu aerian
Prietenul prietenului meu este şi prietenul meu. O zicală care în diplomaţie pare să nu se aplice întotdeauna. Caz concret: Turcia, Iranul şi Occidentul.
În vreme ce mai toate ţările aşteptau epilogul la alegerile violente din Iran, premierul turc Recep Tayyip Erdogan îi telefona liderului iranian Mahmud Ahmadinejad pentru a-l felicita pentru victoria la prezidenţiale.
În acelaşi timp, Turcia este un respectat membru al Alianţei Nord-Atlantice, consultat constant de administraţiile americane în chestiunile privind lumea islamică.
Aceleaşi administraţii care au cochetat cu ideea pedepsirii inclusiv militare a Iranului, pentru presupusele activităţi nucleare clandestine ale acestuia.
Frustrări
Cu puţin timp înainte de a ateriza la Teheran, unde discută cu „prietenul său Mahmoud Ahmadinejad” şi cu liderul suprem al Iranului, ayatolahul Ali Khamenei, premierul Erdogan a acordat un interviu ziarului britanic „The Guardian”.
Un interviu neaşteptat de plin de sentinţe fără echivoc: Iranul este nedreptăţit de comunitatea internaţională pentru programul său nuclear; fabricarea de către Teheran a bombei nucleare este „o bârfă”; „Israelul nu dictează politica americană în Orientul Apropiat”, iar Nicolas Sarkozy nu este genul de lider european „lipsit de prejudecăţi la adresa Turciei” precum
