Varujan Vosganian a scris un roman de o densitate uluitoare şi cu o miză istoric-identitară cu mult peste media prozei româneşti de azi. Cartea e un fel de hartă în mişcare pe care urmărim traseele şi poveştile unui popor întreg de armeni, fugind din calea turcilor, apoi a sovieticilor, ascunzându-se de legionari, apoi şi de comunişti. Iată una din cele câteva zeci de pagini în care sunt reconstituite, pe baza documentelor, dar cu mijloacele ficţiunii, scenele genocidului armean săvârşit de otomani/turci între 1895 şi 1922:

„Locul în care au ajuns se numeşte Abuhahar. Doar trei sute de copii se mai puteau ţine pe picioare, restul, mai numeroşi, erau duşi în căruţe. La poalele munţilor de la marginea deşertului, soldaţii au oprit convoiul şi căruţele au fost descărcate. Odată cu înserarea, au sosit păsările deşertului. Atraşi de mirosul de sânge, apoi unii de zborul celorlalţi şi mai apoi de vacarmul croncăniturilor şi de pocnetul cărnii smulse de pe oase, vulturii şi corbii s-au năpustit asupra trupurilor care, chiar vii fiind încă, nu mai aveau putere să se apere. Păsările ţinteau mai ales ochii, obrajii şi buzele, cu atât mai ademenitoare cu cât trupurile se împuţinaseră. Vreme de două zile, păsările se lăsară, stoluri-stoluri, peste locul acela descărnat, iar copiii fură lăsaţi pradă ciocurilor şi ghearelor negre şi oţelite.

Povestea au spus-o, îngroziţi, arabii nomazi. Iar cel care i-a comandat pe soldaţi, caporalul Rahmeddin, a fost promovat, ajungând comandantul jandarmeriei din Rakka. Ceilalţi orfani, care zăceau bolnavi şi flămânzi în orfelinatul din Deir-ez-Zor, au fost încărcaţi în căruţe într-o zi îngheţată din decembrie. Muribunzii au fost aruncaţi în Eufrat. După un drum de 12 ore prin deşert, fără hrană sau apă, comandantul convoiului, despre care ştim că se numea Abdullah, găsi trei mijloace diferite de exterminare a copiilo