Multe adăposturi, veriga cea mai importantă din sistemul de combatere şi prevenire a violenţei în familie, sunt subocupate sau goale. Deşi numărul femeilor bătute în România e de ordinul miilor, oficial, şi al sutelor de mii, în alte studii. Iar atunci când totuşi centrele funcţionează, cei care răspund la telefon nu consideră că e vreo grabă în a primi victimele. Şi celelalte patru tipuri de centre pentru victimele violenţei suferă de aceeaşi boală, a existenţei mai mult cu numele. Toate acestea, pe bani publici sau din fonduri europene.
La unele adăposturi, centre care spun că primesc victime în regim de urgenţă, cei care răspund victimelor la telefon consideră că "urgenţa" poate să aştepte şi două-trei zile până să fie primită. Sau acesteia i se pun condiţii imposibil de îndeplinit în timp scurt, încât femeile ajung să se lipsească.
La "Centrul pentru mama şi copilul supuşi violenţei în familie" din Roşiorii de Vede, femeile sunt primite numai dacă au făcut plângere la Poliţie şi dacă acasă li s-a făcut anchetă socială. Din cele 18 locuri disponibile, centrul avea, la momentul verificării făcute de Jurnalul Naţional, două femei şi şapte copii în grijă. Federaţia Caritas a Diecezei Timişoara e la fel de promptă în a primi femeile bătute. La telefon răspunde o persoană care precizează că numărul de telefon al adăpostului e secret, că va suna la centru şi să revenim în 10 minute.
Când am revenit, ni s-a spus că nu a găsit-o pe coordonatoarea centrului şi că trebuie să sun iar peste un timp. Când n-a mai răspuns nimeni, cu toate insistenţele noastre. La centrul de urgenţă pentru victimele violenţei în familie din Bârlad, la numărul de urgenţă 0800.800.389 primeşti următorul răspuns: "Ne pare rău, numărul apelat nu e activ".
PE HÂRTIE - UN SISTEM PERFECT, ÎN REALITATE - HAOS
Problemele nu se opresc aici. Cele 41
