Petru Dumitriu, scriitorul cu destin tragic, aşa cum vorbeşte astăzi despre el Dan Ciachir, rămâne unul dintre cele mai interesante personaje pe care le-a dat literatura română postbelică. Despre drumul lui din România comunistă spre Occidentul care nu l-a primit tocmai cu braţele deschise am stat de vorbă cu scriitorul şi publicistul Dan Ciachir.

Jurnalul Naţional: Când vi s-a încrucişat prima dată drumul vieţii cu cel al lui Petru Dumitriu?

Dan Ciachir: Nu l-am cunoscut pe Petru Dumitriu niciodată. Dar am avut o mare satisfacţie. La un moment dat scriitorul Aurel Rău care a condus revista Steaua, o revistă de tradiţie, m-a întrebat dacă nu vreau să scriu ceva într-un număr dedicat lui Petru Dumitriu. Am fost extrem de bucuros, am amânat o plecare în provincie, era vara, iulie, şi m-am apucat şi-am scris un articol cu dimensiuni de eseu, "Petru Dumitriu, între trufie şi pocăinţă".

A apărut pe la sfârşitul lui septembrie 1990 şi peste două săptămâni am primit un telefon de la Aurel Rău, cu care Dumitriu era prieten. Ţin minte şi acum, după 19 ani. Zice: "Domnule Ciachir, după ce a citit numărul din Steaua, Petru Dumitriu m-a întrebat cine e Dan Ciachir şi eu am spus că e un tânăr eseist. La care el a zis: «Spune-i tânărului acela că din toată revista ce-a scris el mi-a plăcut cel mai mult»".

N-am căutat să-l cunosc, deşi a venit de două ori în ţară... Singurul meu regret este că făcând o călătorie, plecând de la Bruxelles spre Strasbourg nu ne-am putut abate şi prin Metz unde şi-a trăit Petru Dumitriu ultimii 20 de ani, până în 2002 când a plecat pe lumea cealaltă.

Cum a început fascinaţia dumneavoastră pentru Petru Dumitriu?

A fost într-adevăr o fascinaţie, care a început la vârsta de 20 de ani fără câteva luni, când terminasem liceul, publicasem deja două-trei poezii şi auzisem atâtea lucruri despre Petru Dumitriu. În casa