Marele logofăt al Ţării Romîneşti, Constantin Dudescu, e unul dintre boierii care merită cu prisosinţă o statuie pe măsură din partea urmăşilor săi. A fost un personaj atît de bizar în patriotismul său, încît povestea faptelor sale pare o ficţiune morală scrisă doar de dragul de a mîndri şi de a crede că, uneori, firea românului e capabilă şi de un strop de idealism. Era putred de bogat, dar foc de urît, o adevărată pocitanie.

Era totuşi şarmant, cu o minte ageră şi iute ca ardeiul şi-şi risipea cu generozitate avutul pentru cauze, hai să le spunem nobile. Desemnat de către partida boierilor naţionalişti să se ducă la Paris pentru a face lobby în favoarea Principatelor pe lîngă Bonaparte şi anturajul său, Dudescu îşi amanetează moşiile şi acareturile unui alt boier, Băltăreţu, şi pleacă pe malurile Senei. Petrece acolo cîţiva ani buni, cheltuie sume imense din averea sa personală pentru ca să sfîrşească falit şi uitat de lume. Cît despre marile sale fapte diplomatice de la Paris, se pare lucrurile n-au stat chiar aşa de bine. Stabilit într-un palat din cartietrul Saint Honore, logofătul o ţine numai într-un dans şi-ntr-o petrecere, cheltuind în stînga şi-n dreapta pe ifosele unor apropiaţi ai Primului Consul.

Gurile rele zic că nici n-a apucat să-l vadă vreodată pe Bonaparte, pe care oricum îl durea-n cur de soarta Principatelor de la gurile Dunării. Ca să vă faceţi totuşi o idee, cît de mică, despre ideile de promovare a imaginii Principatelor în Europa – vorbim aici de bran de ţară, nu-i aşa? – pe care le aplica logofătul Dudescu la Paris la 1800, n-o să pomenesc decît de o fază superbă, relatată de nepotul său, Ion Ghica, în 1896. Într-o vară, care nu-i ca iarna, fireşte, vrînd să le arate franţujilor frumuseţea de vis a iernilor valahe, care nu-s ca verile, caniculare pînă dincolo de limita năduşelii, Dudescu a cumpărat nişte tone de zahăr de la co