Am câteva obsesii, recunosc. Una dintre ele e cuvântul “Mulțumesc!”. Am observat că românului îi vine greu să-l pronunțe și nu-nțeleg de ce. Doare? Dă crampe, junghiuri, dureri de dinți, pietre la rinichi? Produce infarcturi? Omoară lent, dar sigur? Dacă da, de ce n-am fost informată și eu, ca să mă feresc? Dacă nu – și eu zic că așa e, totuși – de ce fuge lumea de el, domnule? Cea mai tragică soartă, din câte-am observat, o are în trafic. Vezi pe câte unul că vine încet, încet și bagă botul, ca să-și facă loc. Tu, domn din fire (sau doamnă), îl lași, că nu te-a făcut o juma’ de secundă, cât ai fi câștigat, dacă nu-l lăsai. Sau poate te-a făcut, dar pentru el e mai importantă. Poate are omul o urgență, o situație mai complicată decât aia în care ești tu. Îl lași deci, iar el țâșnește sprințar către zările albastre, lăsând în urmă doar amintirea-i și ceva fum de eșapament. Nici gând să pună deștul pe nenorocitul ăla de buton de avarii, în semn de “Mulțumesc!”. Ei bine, eu, la fazele astea, simt că-mi pierd mințile. Îmi vine să mă duc după nesimțit, să-i barez drumul, să-l întreb “De ce n-ai zis, mă, “Mulțumesc!”, de ce, ă?”, iar, dacă n-are un răspuns convingător (gen “Îmi năștea nevasta-n mașină și mă grăbeam rău!”), să-l bat. Din păcate pentru potențialul de suprarealism al scenei, nici nu pot să fac asta și nici nu cred c-ar ajuta la ceva, așa că mă rezum la a mă enerva în suc propriu sau – și mai pervers! – la a-mi demonstra prin calm și indiferență că m-am călit în războiul cu tupeul și nesimțirea, prin urmare, nimic nu mă mai poate atinge.

Partea optimistă a poveștii e că am sesizat ceva progrese. De la an la an, numărul celor care învață să spună “Mulțumesc!” crește. Aproape insesizabil, dar crește. Am urmărit cu mare atenție, deci vă zic sigur că așa e. Și, cu ajutorul lui Dumnezeu, în 60-70 de ani, o să fim un popor mult mai educat decât suntem acum