Dezastrul politic suferit de comunişti a fost incomensurabil mai mare decât înfrângerea budapestanilor. Nicio cădere de regim comunist din toamna lui 1989 nu a semănat atât de mult cu revoluţia de la Budapesta din ’56 ca prăbuşirea lui Ceauşescu. Sau, mai bine zis, cu „deschiderea procesului de transformări“ - neîncheiat nici acum când scriu. România oferă azi mai curând o imagine deprimantă. Are aspect de republică bananieră, de ţară de lumea a treia, mai aproape de republicile ex-sovietice din sudul Rusiei… Se trăieşte într-o stare de lehamite, care nu mai aminteşte prin nimic entuziasmul şi fervoarea din decembrie 1989. Instigaţi de mizeria vieţii publice, devenim fără să vrem mizantropi, indiferenţi şi cinici.
Este ultima reacţie raţională înainte de a constata exitul iluziilor noastre într-o lume ceva mai bună. Dar să ne întoarcem la ce a fost la sfârşitul lui octombrie/ începutul lui noiembrie ’56. Studenţii „au ieşit“ pentru a se solidariza cu polonezii, care doreau reforme, iar Hruşciov ameninţa să scoată tancurile din cazărmi. Tensiunea a ajuns la paroxism, iar budapestanii au înţeles, spre deosebire de alţii, un lucru simplu: de ce se întâmplă la Varşovia, Poznan şi Gdansk depinde şi soarta lor. Ca răspuns, au ieşit în stradă. Ruşii, după o scurtă ezitare vizavi de mulţimile revărsate pe marile bulevarde de pe malul Dunării, au intervenit în forţă.
Politiceşte vorbind, criza fusese declanşată de „raportul Hruşciov“, ţinut la congresul al XX-lea PCUS, în care a fost demascat „cultul personalităţii lui Stalin“. Dacă bolşevicii nu sunt infailibili, zeii lor pier. Contestarea regimurilor impuse în Europa Centrală şi de Est la mijlocul anilor ’40 a fost consecinţa acestei logici. Au participat la proteste nu doar nişte grupuri minuscule de intelectuali sau rămăşiţe ale vechiului regim, burghezi expropriaţi, ci mulţimi de sute de mii,
