Evident, ei nu sînt o soluţie la incompetenţa endemică a politicienilor din patrie de a gestiona criza de sistem de după 1989. A crede în această iluzie, a salvatorului care e expertul într-un domeniu (economic şi/sau financiar, dar nu oricare: un personagiu plăcut FMI-ului, de preferinţă) în care, pe moment, ţara "suferă", este o copilărie, dacă eşti din afara sistemului, respectiv semnul unei retardări intelectuale definitive, dacă eşti din interiorul sistemului. Dar ce este un tehnocrat? Şi cine este tehnocrat în România? Pentru că numele ne indică nu doar competenţă verificată, internă şi/sau, de preferat, internaţională, într-un anumit domeniu de expertiză, ci şi capacitatea de a exercita o formă de putere sau de a fi protejat de aceasta. Or, ce fel de putere, alta decît politică, există într-un sistem democratic? Poate cea inefabilă, a prestigiului respectivului expert. Dar asta e o putere simbolică, fără acoperire în voturi parlamentare. Prin urmare, este vorba, la noi, despre eventuali experţi înregimentaţi politic sau susţinuţi de politicieni atîta timp cît acest lucru le convine.

Or, nu există nici o garanţie că o formă de expertiză sectorială, oricare, face din posesorul ei în chip automat şi un bun administrator al domeniului respectiv, un manager sau, şi mai puţin evident, un bun ministru. Amintindu-mi un text al dlui Andrei Pleşu, avem de-a face aici cu o manifestare a sindromului virtuţilor prost plasate: accesul la funcţia de conducere pare să reprezinte pentru orice expert român, aflat la jumătatea drumului vieţii sale (profesionale) sau, şi mai rău, la începuturile acestuia, un soi de apoteoză. Prea puţini dintre tehnocraţii români se uită înainte în zare şi văd doar un portofoliu, nu mai multă acumulare şi exercitare a domeniului propriu de competenţă. Viitorul nu reprezintă mai multe cărţi (eventual în străinătate), mai multe articole (