Veneţia de astăzi, cuprinsă de o extenuantă euforie, îţi poate produce impresia unei ambarcaţiuni supra-aglomerate – un splendid bucintoro, decupat dintr-o pînză de Canaletto, luat cu asalt de cohorte de turişti (printre care te numeri tu însuţi) nerăbdători să verifice toate locurile comune despre luxurie, amor şi artă. Avînd a străbate aceleaşi, puţine şi strîmte stradele cu nume inconfundabile (calle, salizzada, riva, fondamenta), te afunzi în fluxul mulţimii care te poartă, invariabil, de la Rialto la Piazza San Marco şi, mai departe, la Galleria dell’Accademia sau Punta della Dogana. Într-o mai mare măsură decît vitalitatea de bazar, te surprinde acalmia în care sînt învăluite, adesea chiar în proximitatea mareelor turistice, locuri mirabile precum Ca’ Rezzonico, Palazzo Fortuny, Fondazione Querini Stampalia, Ca’ Pesaro sau o sumedenie de alte palate mai mult sau mai puţin cunoscute. Fiecare dintre ele depozitează fragmente din fiinţa Serenissimei, îi reverberează strălucirea trecută. Nici unul însă nu atinge frumuseţea filigranată pe care o etalează Ca d’Oro. Această veche reşedinţă patriciană, cu titulatura iniţială „Palazzo Santa Sofia“, a aparţinut ilustrei familii Contarini, ce a dat Veneţiei nu mai puţin de opt dogi. Înfăţişarea şi amplasamentul răspund, prin urmare, unui program de reprezentare bine stabilit, ce pare a particulariza, la scara edificiului, o procesualitate definitorie pentru oraşul-stat în ansamblu: altfel spus, Ca d’Oro reprezintă reflexia miniaturizată a Veneţiei. Concordanţa porneşte de la detaliul arhitectural pentru a ajunge la destinul de spaţiu muzeificat, ba chiar decor vetust-spectacular pentru manifestările artei contemporane. Asemenea oraşului din al cărui ţesut face parte, înfăţişarea acestui edificiu combină cu dezinvoltură elemente alogene: decoraţie gotic-tardivă, arce maure, policromie orientală sau mozaicuri bizant