Pînă la începutul secolului al XX-lea, problema demografică " în România de atunci " nu se punea în termenii de azi. Reglarea era naturală: indicii de fecunditate ai populaţiei feminine, mai ales în mediul rural, garantau o creştere constantă a populaţiei " creştere care a continuat, ca atare, pînă prin primii ani ai istoriei postcomuniste (începutul anilor ’90), cînd indicii au fost daţi peste cap de o autentică schimbare a paradigmei sociale.

Contrar clişeului pe care unii încă îl mai colportează, societatea românească de la 1900 nu era una habotnică şi nici ultrapuritană. Era, desigur, una patriarhală, pe alocuri clar conservatoare în moravuri " dar nu într-atît încît să nu îngăduie tacit întreruperile de sarcină, în lumea satului ca şi la oraşe. Ele nu erau acceptate de Biserică, se înţelege, ca şi astăzi (nici nu poţi să-i ceri Bisericii să accepte aşa ceva!); dar, ca şi astăzi, nici atunci românii nu făceau numai ce le recomanda părintele preot.

Războaiele, foametea şi lavanda

Apoi au venit cele două războaie mondiale. Odată cu ele, problema demografică a căpătat brusc o acută importanţă, peste tot în Europa.

După marele răzbel din 1916-1918, populaţia noii Românii a crescut numeric, în ciuda (sau poate tocmai datorită) pierderilor de pe front " pentru că statul român ca atare s-a mărit cu noi provincii precum Basarabia, parte din Banat, Transilvania. În plus, imediat după ce soldaţii s-au întors acasă, indicele natalităţii " în continuare crescut " a început să absoarbă, treptat, pierderea celor sacrificaţi pe altarele lui Marte.

Dar problema s-a pus cu totul altfel după Al Doilea Război Mondial. În 1947, populaţia României era mai mică decît fusese în 1939 " din cauza pierderilor de pe cîmpurile de luptă şi mai ales din cauza pierderilor teritoriale suferite de statul român. Apoi a urmat seceta din 1946-’47 " grea lovitură pe