Iaru-i luat de cap, să îi dau un hap, lil’ dance in my lap, o s-o iau la trap, poate are zap, eu mănînc un nap, mie-mi place rap, lipiciul este pap, osul e de crap, barba e de ţap, şi berea e la ţap, aşa îmi trebuie dacă invit poeţi la discuţii despre România şi Uniunea Europeană, eu vorbesc chestii serioase şi grele, grave, abstracte, nebunie curată, cuvinte rare, acquis, ansamblu comunitar, coordonarea politicilor integrate, vine Iaru şi mă ia cu limba română, că lui asta i se pare grija numărul unu, doi şi trei a ţării în perioada de după aderare, e luat de cap, e poet, ce să-i faci, limba română e "onstromentul lui de lucru", e firesc să aibă pledoaria asta, instinctiv îi cînt în strună, şi ziariştii lucrează cu aceeaşi materie primă, dar îl bombăn că m-a scos din mînă, că nu asta aşteptam de la el, dar ce aşteptam, de ce l-am chemat în emisiunea asta?

Cam astea îmi treceau prin minte în timpul unei ediţii de prin noiembrie 2006 a răposatei emisiuni Cartea Europeană. Era un talk-show despre chestiuni europene. Format mai nepotrivit decît talk-show-ul pentru asemenea subiecte, greu de imaginat. Mie, însă, îmi era comod. Două, trei telefoane, o oră de studio şi gata emisia! Aveam o temă de mai multe ediţii, atunci, în noiembrie " decembrie 2006: "Proiectele post-aderare ale României". I-aş fi zis ceva cu "strategii", dar ar fi sunat prea pompos şi oficial. Încercam să pornesc, cît de cît, o dezbatere lipsă (şi atunci, şi acum) în spaţiul nostru public: ce facem începînd cu 1 ianuarie 2007? De intrat am intrat. Apoi, ce? Aşadar, după oameni politici (Iliescu şi Constantinescu în fruntea listei, ca foşti şefi ai statului), după tehnicieni bine pregătiţi (de tipul profesorului Puşcaş), zic "Hai să-l invit şi pe Florin Iaru", să am o părere "mai de poet", să mai ies din limbajul de Bruxelles. Şi am ieşit. Florin Iaru a demonstrat toată emisiunea cum priorit