În istoriile curente ale României – sau românilor –, vorbim în continuare, în virtutea inerţiei (a inepţiei?), doar despre cele trei mari provincii istorice care alcătuiesc ţara în care trăim. Ţara Românească, Moldova şi Transilvania ar fi, astfel, fostele entităţi, „corpuri“ ce structurează o ţară şi un etos, măcar că, scrutînd harta cu realism, acestora li se pot adăuga şi Dobrogea, Basarabia – pierdută şi, simbolic vorbind, regăsită –, Parţiu şi Banatul. Pînă astăzi ne înţelegem trecutul, ba chiar şi prezentul, numai în parte, pentru că sacrificăm simbolicei cifre trei bogăţia mult amplificată a unei ţări reale mult mai puţin unitare, dar cu atît mai diverse. Cu un sentiment mai acut, parcă, al propriei identităţi multistratificate şi pluriculturale, Banatul a marcat mereu pe harta românească un nod gordian atractiv. Lăsînd deoparte frumoasa metaforă blagiană a unei întruchipări a barocului nostru etnografic, provincia din vestul actualului stat român îşi etalează splendorile medievale, cu cnezi şi voievozi fermi din zonele sale montane, şi cu destinul politic pendulant al unei mici Valahii Cisalpine, cu o stăpînire turcească bine înşurubată pînă către 1700, apoi cu o provincie militară austriacă, în care valurile colonizatorilor şvabi au adus spiritul laborios şi întreprinzător occidental într-o politică economică experimentală iluministă izbutită. Mai departe, în veacul al XIX-lea, Banatul a văzut efervescenţa unor decantări confesionale şi culturale care au condus la separarea ecleziastică a românilor de sîrbi şi la o puternică afirmare a culturii româneşti, paralel cu eflorescenţa competitivă a sîrbilor, şvabilor şi bulgarilor catolici, cu rădăcini pavlichiene, de la Vinga, în cadrele unei culturi dominante de expresie maghiară, în care nu puţine voci au fost şi ale evreilor. Cu bune şi cu rele, în Banat, statutul politic şi confesional al românilor a