Mărturisesc, de la bun început, că am fost decepţionat de prima parte a filmului-omnibus Amintiri din Epoca de Aur (Tovarăşi, frumoasă e viaţa!). Cele patru scurtmetraje, semnate de patru regizori (Ioana Uricaru, Hanno Höfer, Răzvan Mărculescu şi Constantin Popescu) şi bazate pe patru legende urbane din perioada comunistă (transformate în scenarii de Cristian Mungiu, în acelaşi timp şi producător), mi-au oferit mult mai puţine momente de cinema autentic decît mă aşteptam să descopăr, judecînd după filmele realizate anterior de doi dintre autori, dar şi de cel care patronează – şi girează cu numele său – proiectul. Pe alocuri, ele mi-au lăsat chiar impresia unor filme făcute la normă, fără o implicare deosebită din partea regizorilor (şi cel puţin pe Hanno Höfer şi Constantin Popescu îi ştiu capabili de mult mai mult). Din fericire, urmărind apoi a doua parte, am devenit treptat entuziast. Luat separat, Dragoste în timpul liber se dovedeşte una dintre marile reuşite ale Noului Cinema Românesc şi nu mă îndoiesc că omnibusul a fost selecţionat la Cannes („Un Certain Regard“) doar datorită contribuţiei lui Cristian Mungiu (de data aceasta în ipostaza de „autor total“). Ce au în plus filmele acestuia în comparaţie cu cele ale congenerilor săi? Dacă eficienţa precedentelor patru scurtmetraje rezidă mai ales în „poante“, Legenda vînzătorilor de aer şi, mai ales, Legenda şoferului de găini, un mediumetraj antologabil, transcend anecdoticul de inspiraţie ceauşistă (care aici este doar un pretext, nu o premisă necesară şi suficientă), reuşind să ajungă la semnificaţii universale. Dramaturgia este mult mai bine articulată. Personajele nu mai sînt caricaturizate sau construite prin aglomerarea unor locuri comune, aşa că par mult mai vii, mai ales că actorii care le interpretează, excelent aleşi şi conduşi, fac adevărate minuni. Fiecare cadru este foarte bine gîndit, în c