Dar cum se suferă în Argentina? Cum se confruntă oamenii cu experienţa durerii profunde? În zecile de ştiri televizate referitoare la cazurile de violenţă (un loc comun într-o ţară măcinată de sărăcie atroce), spectacolul suferinţei nu încetează să îmi atragă atenţia. Rareori au loc izbucniri necontrolate de plînset, crize de isterie, urlete de durere şi bocete neconsolate. În mijlocul suburbiilor şi al cartierelor sărace ale capitalei, oamenii îşi manifestă durerea cu eleganţa cu care îşi poartă doliul clasa mijlocie sau urmaşii artistocraţilor spanioli care încă populează cartierul cel mai luxos din Buenos Aires. Astfel, ecranul TV înfăţisează victime ale jafurilor şi familii ale victimelor agresate sau ucise, drămuindu-şi cu grijă reacţiile şi controlîndu-şi atent vocabularul. Dacă există o trăsătură ce îşi face loc în toate aceste situaţii nefericite, aceasta este furia cu care victima cere dreptate. Dar apelul respinge de la început agresivitatea, grosolănia şi orice altă pornire justificabilă în contextul dat. Stăpînirea de sine a omului agresat sau nedreptăţit, atitudinea rezervată şi faţa pe care lacrimile parcă refuză să apară aşază scena între mănuşi de catifea. E greu, aproape imposibil de crezut că un om al cărui copil a fost ucis îi poate rezerva publicului imaginea unui calm statuar, acea împietrire care, uneori, evocă măreţia lui Jackie Kennedy în faţa sicriului soţului său. De aceea, cîte o izbucnire sentimentală, marcată de injurii şi ameninţări surprinde, pentru că iese violent din terenul stabilit tacit. Potenţialul de calm şi răbdare, emblemă a unei civilităţi pe care mulţi europeni ar invidia-o, ajunge, într-un tîrziu, la propriul capăt. Argentinianul are talentul de a îndura şi darul de a se revolta, atîrnînd deopotrivă de greu în balanţa permanentelor sale contradicţii. Percepe şi trăieşte nedreptatea (parte esenţială a istoriei şi a st